Sari la conținut

Putere mijlocie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Hartă a lumii care arată, în special, țările de mărime medie (în albastru deschis).
Liderii țărilor G20 și alții prezenți la summitul G20 de la Washington din 2008. Majoritatea membrilor G20 sunt puteri medii, în timp ce unii sunt mari puteri.

O putere mijlocie este o țară care exercită o influență semnificativă în relațiile internaționale la un nivel care depășește cel al unei puteri mici, dar mai mic decât cel al unei mari puteri. Aceste țări posedă adesea anumite capacități, cum ar fi economii puternice, tehnologii avansate și influență diplomatică, care le permit să aibă un cuvânt de spus în afacerile globale. Puterile de mijloc sunt de obicei văzute ca niște punți de legătură între puterile mai mari, folosindu-și abilitățile diplomatice pentru a media conflicte și a promova cooperarea în probleme internaționale. Acestea joacă un rol important în sistemul internațional prin promovarea multilateralismului, cooperării și soluționării pașnice a conflictelor. Aceștia sunt capabili să își valorifice resursele și abilitățile diplomatice pentru a-și promova interesele naționale, contribuind în același timp la stabilitatea și prosperitatea globală.[1][2]

La fel ca noțiunea de „mari puteri”, conceptul de „puteri mijlocii” datează din istoria antică, cu exemple notabile din China, India, Grecia și Roma antică. Ilustrații ulterioare se găsesc în Italia secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, în Sfântul Imperiu Roman și într-o serie de societăți europene medievale și moderne timpurii. La sfârșitul secolului al XVI-lea, gânditorul politic italian Giovanni Botero a împărțit lumea în trei tipuri de state: grandissime (marile puteri), mezano (puterile mijlocii) și piccioli (puterile mici). Conform lui Botero, un mezano sau o putere de mijloc „are suficientă forță și autoritate pentru a se descurca singur, fără a fi nevoie de ajutorul altora”.[3][4]

Caracteristicile diplomației puterilor de mijloc includ:[5]

Lista puterilor mijlocii

[modificare | modificare sursă]

Ca și în cazul marilor puteri, nu există un acord unanim în rândul autorităților cu privire la care țări sunt considerate puteri mijlocii. Listele sunt adesea subiectul unor dezbateri aprofundate și tind să plaseze țări relativ mari (de exemplu, Argentina) alături de țări relativ mici (de exemplu, Norvegia). Ca putere mijlocie, Canada a avut o influență considerabilă în afacerile mondiale prin eforturile sale de menținere a păcii de la sfârșitul secolului al XX-lea.[7][8]

Următoarea este o listă de 53 de țări care au fost, la un moment dat în timp, începând cu epoca post-Război Rece, considerate puteri mijlocii de către cadre universitare sau alți experți (membrii economiilor majore din G-20 sunt scriși cu caractere aldine, cu excepția statelor membre ale UE și a statelor membre ale UA, care sunt membre colective ale UE și, respectiv, ale UA):[1][2]

Suprapuneri între marile puteri și puterile mijlocii

[modificare | modificare sursă]

Națiuni precum China, Franța, Rusia, Regatul Unit și Statele Unite sunt în general considerate mari puteri datorită importanței lor economice, militare sau strategice, statutului lor de puteri nucleare recunoscute și locurilor lor permanente în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Academicienii citează frecvent Germania, India și Japonia drept mari puteri, datorită economiilor lor mari și avansate și influenței globale, mai degrabă decât capacităților militare și strategice.[9]

Următoarele opt țări au fost considerate, la un moment dat în era post-Război Rece, mari puteri, dar și puteri mijlocii, de către cadre universitare sau alți experți:[10]

Statele Unite și China sunt considerate de mulți cercetători ca depășind criteriul tradițional al marii puteri și sunt etichetate drept superputeri, prin urmare nu sunt incluse pe listă.[11][12][13]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 Laurence, Marion (). „Middle Powers”. Oxford Research Encyclopedia of International Studies. Oxford University Press. doi:10.1093/acrefore/9780190846626.013.783. ISBN 978-0-19-084662-6.
  2. 1 2 Jordaan, Eduard (). „The concept of a middle power in international relations: distinguishing between emerging and traditional middle powers”. Politikon. 30 (1): 165–181. doi:10.1080/0258934032000147282. ISSN 0258-9346.
  3. ↑ Rudd, K. (2006) Making Australia a force for good, Labor eHerald Arhivat în , la Wayback Machine.
  4. ↑ Abbondanza, Gabriele (). „Middle powers and Great powers through history: the concept from ancient times to the present day”Necesită abonament cu plată. History of Political Thought (în engleză). 41 (3): 397–418.
  5. ↑ Yoshihide, Soeya. „Middle Power Diplomacy”. Arhivat din original la . Accesat în .
  6. ↑ Patrick James; Mark J. Kasoff (). Canadian studies in the new millennium. University of Toronto Press. p. 265. ISBN 978-0-8020-9468-1. Accesat în .
  7. ↑ Courtney, J.; Courtney, J.C.; Smith, D. (). The Oxford Handbook of Canadian Politics. Oxford Handbooks in Politics & International Relations. OUP USA. p. 363. ISBN 978-0-19-533535-4. Accesat în .
  8. ↑ Cabada, Ladislav (noiembrie 2005). „The New International Role of Small(er) States” (PDF). The Journal of the Central European Political Science Association. 1 (1): 30–45. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  9. ↑ Encarta – The Great Powers. Arhivat din original la .
  10. ↑ Kwang Ho Chun (). The BRICs Superpower Challenge: Foreign and Security Policy Analysis. Ashgate. ISBN 978-1-4094-6869-1. Accesat în .
  11. ↑ Yu, Katrina. „China-US: Relations fray between the two superpowers”. aljazeera.com. Arhivat din original la . Accesat în .
  12. ↑ „Five big takeaways from the 2019 Asia Power Index”. lowyinstitute.org (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  13. ↑ „Many Germans believe China will replace US as superpower: survey | DW | 14 July 2020”. DW.COM. . Accesat în .

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Putere_mijlocie&oldid=17970824