Sari la conținut

Reformism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Reformismul este o tendință politică care susține reforma unui sistem existent sau unei instituții – adesea o structură politică sau religioasă consacrată – spre deosebire de abolirea sau înlocuirea acesteia prin revoluție.[1]

În cadrul mișcării socialiste, reformismul susține că schimbarea graduală prin intermediul instituțiilor existente poate duce, în cele din urmă, la transformări fundamentale ale sistemelor politice și economice ale unei societăți. Ca orientare politică și ipoteză privind schimbarea socială, reformismul a apărut ca o reacție la socialismul revoluționar; acesta din urmă susține că răsturnarea revoluționară constituie o precondiție necesară pentru schimbările structurale indispensabile transformării sistemului capitalist într-un sistem socialist calitativ diferit. Ca răspuns la viziunea peiorativă care considera reformismul drept o abordare lipsită de potențial transformator, filosoful André Gorz a conceptualizat, în 1987, ideea de „reformă non-reformistă”, punând nevoile umane mai presus de interesele capitalismului.[2]

Ca doctrină politică, reformismul de centru-stânga se distinge de reformismul de centru-dreapta, care, dimpotrivă, urmărește să conserve și să consolideze status quo-ul, prevenind schimbări structurale fundamentale ale acestuia. Reformismul de stânga susține că o acumulare de reforme poate duce, în cele din urmă, la apariția unor sisteme economice și politice complet diferite de cele ale capitalismului și birocrației actuale.[3]

Reformismul religios a afectat variat, de exemplu, iudaismul,[4][5] creștinismul,[a][6] ducând uneori la erezii, schisme sectare și confesiuni religioase cu totul noi.

Aspecte generale

[modificare | modificare sursă]

Există două tipuri de reformism. Unul nu urmărește instaurarea socialismului sau realizarea unor schimbări economice fundamentale în societate, fiind utilizat tocmai pentru a se opune unor astfel de transformări structurale. Celălalt se bazează pe premisa că, deși reformele nu sunt socialiste în sine, ele pot contribui la mobilizarea susținătorilor pentru cauza revoluției, prin popularizarea idealului socialist în rândul clasei muncitoare.[7]

Dezbaterea privind capacitatea reformismului social-democrat de a conduce la o transformare socialistă a societății datează de peste un secol. Reformismul este criticat pentru caracterul său paradoxal, întrucât urmărește depășirea sistemului economic capitalist existent, încercând în același timp să îmbunătățească condițiile din cadrul acestuia și făcându-l astfel să pară mai suportabil pentru societate. Potrivit Rosei Luxemburg, capitalismul nu este răsturnat, „ci, dimpotrivă, este consolidat prin dezvoltarea reformelor sociale”.[8] Într-o notă similară, Stan Parker, din cadrul Partidului Socialist din Marea Britanie, susține că reformele reprezintă o risipă de energie pentru socialiști și sunt limitate, deoarece trebuie să se supună logicii capitalismului.[7]

Teoreticianul social francez Andre Gorz a criticat reformismul, pledând pentru o a treia alternativă — situată între reformism și revoluția socială — pe care a numit-o „reforme non-reformiste”; acestea vizau în mod specific schimbări structurale ale capitalismului, spre deosebire de reformele menite să îmbunătățească condițiile de trai în cadrul sistemului capitalist sau să îl susțină prin intervenționism economic.[9]

În epoca modernă, unele grupări reformiste sunt considerate de centru-dreapta. De exemplu, Partidul Reformist din Canada (istoric) a susținut schimbări structurale la nivelul guvernării pentru a contracara ceea ce considera a fi privarea de o reprezentare adecvată a canadienilor din vestul țării.[10] Unele partide social-democrate, precum menționatul Partid Social-Democrat din Germania și Noul Partid Democrat din Canada, sunt în continuare considerate reformiste și sunt plasate pe eșichierul politic de centru-stânga.[11]

Socialism reformist

[modificare | modificare sursă]

Primii socialiști moderni ai secolului al XIX-lea au urmat curentul socialismului utopic.[12] În loc să pledeze pentru revoluție, gânditori precum Henri de Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen credeau că pot convinge guvernele și clasele conducătoare din Anglia și Franța să le adopte proiectele prin intermediul persuasiunii.[12] Reformismul s-a manifestat în cadrul socialismului printr-o disponibilitate de a contesta principiile revoluționare ale ortodoxiei marxiste și prin obiecții față de anumite aspecte ale socialismului științific, fiind etichetat, în linii mari, drept socialism reformist sau socialism progresist. Economistul din secolul al XIX-lea G.A. Kleene a inclus în sfera socialismului progresist poziția lui Eduard Bernstein împotriva „marxismului de «școală veche»”.[13] Disponibilitatea reformiștilor de a contesta socialismul științific – de exemplu, prin critica adusă legii pauperizării crescânde – a fost asociată istoric cu conceptul de socialism progresist.[14]

În 1875, Partidul Social Democrat din Germania (SPD) a adoptat o orientare lassalliană prin Programul de la Gotha, care propunea utilizarea „tuturor mijloacelor legale” pentru a ajunge la o „societate socialistă”; acest program a fost criticat de Karl Marx, care considera revoluția comunistă drept o etapă necesară. Printre delegații la congresul SPD s-a numărat și Bernstein, care a dezvoltat ulterior acest concept, propunând ceea ce a numit „socialism evoluționist”. „Revizionismul” lui Bernstein a devenit rapid ținta criticilor din partea socialiștilor revoluționari. Rosa Luxemburg a condamnat socialismul evoluționist al lui Bernstein în eseul său din 1900, *Reformă socială sau revoluție?*, iar marxistul ortodox Karl Kautsky a criticat aspru concepția acestuia în lucrarea sa din 1909, Drumul spre putere.[15][16] După moartea Rosei Luxemburg în timpul Revoluției Germane, reformiștii din cadrul SPD s-au văzut nevoiți să concureze cu bolșevicii și cu partidele comuniste satelite ale acestora pentru a câștiga sprijinul intelectualilor și al clasei muncitoare. În 1959, Programul de la Godesberg (adoptat în cadrul unei convenții a partidului desfășurate la Bad Godesberg, lângă Bonn, capitala Germaniei de Vest) a marcat tranziția SPD de la un program marxist ortodox, care preconiza abolirea sistemului capitalist, la unul reformist, axat pe reforma socială.[17]

După ce Iosif Stalin și-a consolidat puterea în Uniunea Sovietică, Cominternul a lansat o campanie împotriva mișcării reformiste, etichetând-o drept „social-fascistă”. Potrivit lucrării Zeul care a dat greș de Arthur Koestler – fost membru al Partidului Comunist din Germania, cel mai mare partid comunist din Europa Occidentală în perioada interbelică – comuniștii aliniați cu Uniunea Sovietică au continuat să considere SPD-ul drept adevăratul inamic din Germania, chiar și după ce Partidul Nazist ajunsese la putere.[18]

În Italia, în timpul ascensiunii fascismului, Carlo Rosselli a împărtășit în mare măsură viziunea revizionistă și reformistă a lui Bernstein asupra marxismului ortodox, susținând ideea că socialismul ar trebui să fie succesorul democratic al liberalismului și punând accent pe antifascism. Atât Rosselli, cât și Bernstein au respins materialismul istoric riguros și perspectiva deterministă asupra luptei de clasă, inerente marxismului tradițional, optând în schimb pentru o abordare pragmatică, etică și politică a social-democrației în cadrul instituțiilor liberal-democratice existente (abordare pe care Rosselli a integrat-o în propriul său model de socialism liberal).[19]

În prezent, socialismul progresist sau reformist poate fi asociat cu aripa de stânga a social-democrației, cu aripa moderată sau „de masă” a socialismului democratic, precum și cu socialismul liberal.[20][21][22][23][24]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Nu doar sub forma Bisericii Reformate calviniste, ci și ca urmare a reformelor lui Martin Luther, John Wesley și ale diverselor figuri marcante ale gândirii creștine din timpul Reformei și al Contrareformei catolice, precum și în cazul islamului

Referințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Reformism”. Collins English Dictionary. HarperCollins Publishers. Accesat în . [Reformism is] a doctrine or movement advocating reform, esp[ecially] political or religious reform, rather than abolition.
  2. ↑ Gorz, André (). „Strategy for Labor”. În Larson, Simeon; Nissen, Bruce. Theories of the Labor Movement. Detroit: Wayne State University Press. p. 102. ISBN 9780814318164.
  3. ↑ Blackledge, Paul (). „Left reformism, the state and the problem of socialist politics today”. International Socialist Journal (139). Accesat în .
  4. ↑ Fensham, F. Charles (). „Historical Background”. The Books of Ezra and Nehemiah. The New International Commentary on the Old Testament. Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing. p. 7. ISBN 9781467422987. Accesat în . One may envisage the events according to the traditional view as follows. Ezra arrived in Jerusalem in 458 with the sole aim — and by order of the Persian king — to promulgate a religious reform. [...] Presumably, after his reforms Ezra returned to Susa. [...] During Nehemiah's twelve-year stay in Jerusalem Ezra returned and supported Nehemiah's attempts to carry through his reforms. [...] the temple had been rebuilt, the wall of Jerusalem restored, the cultic activities properly organized, and the purity of the religion preserved.
  5. ↑ Monroe, Lauren A. S. (). „Herem Ideology and the politics of Destruction: Josiah's Reform in Deuteronomistic Perspective”. Josiah's Reform and the Dynamics of Defilement: Israelite Rites of Violence and the Making of a Biblical Text. New York: Oxford University Press. ISBN 9780199775361. Accesat în .
  6. ↑ Haddad, Mohamed (). Muslim Reformism – A Critical History: Is Islamic Religious Reform Possible?. Volume 11 of Philosophy and Politics – Critical Explorations. Springer International Publishing. ISBN 9783030367763. Accesat în .
  7. 1 2 Parker, Stan (martie 2002). „Reformism – or socialism?”. Socialist Standard. Accesat în .
  8. ↑ Hallas, Duncan (ianuarie 1973). „Do We Support Reformist Demands?”. Controversy: Do We Support Reformist Demands?. International Socialism. Accesat în .
  9. ↑ Clifton, Lois (noiembrie 2011). „Do we need reform of revolution?”. Socialist Review. Arhivat din original la . Accesat în .
  10. ↑ „Reform Party of Canada”. The Canadian Encyclopedia. . Accesat în .
  11. ↑ Dowson, Ross (). „The Socialist Vanguard and the New Democratic Party – The NDP is a reformist party”. Marxists Internet Archive. Accesat în .
  12. 1 2 Sydney Frank Markham (). A History of Socialism. A. & C. Black, Limited. pp. 20–21.
  13. ↑ G.A. Kleene (). Edwin Clyde Robbins, ed. Socialism - The Handbook Series. New York, NY: H.W. Wilson Company. p. 107. Accesat în . Within the past few years, however, Marxism, as a theory and a political method, has entered upon a crisis that perhaps indicates its dissolution, while in the movement represented by Bernstein, the editor and biographer of Lassalle, but long known as a Marxist, there has come to the front a Socialism that bears closer resemblance to that of Lassalle than to that of Marx. Lassalle is not invoked as its leader; the cry 'Back to Lassalle' has not been raised, but there is, nevertheless, a turning from Marxian materialism to idealism, from marxian dislike of patriotism and the national spirit to an acknowledgment of the importance of national interests, from Marxian hatred of the present state to a recognition of what governments, as organized today, have done and can do for the laboring class. Parametru necunoscut |orig-date= ignorat (ajutor)
  14. ↑ James Edward Le Rossignol (). What is Socialism? An Explanation and Criticism of the Doctrines and Proposals of "scientific Socialism". New York, NY: Thomas Y. Crowley Company. p. 98. Accesat în . Kautsky said at the Lübeck Congress of 1901: 'Increasing misery is to be understood only as a tendency, and not as an unconditional truth.' In reply to him, Dr. David, a progressive socialist, said: 'If one alters one's opinion one should have the courage and strength to say, 'We made a mistake.'
  15. ↑ Luxemburg, Rosa (). Social Reform Or Revolution? (în engleză).
  16. ↑ Kautsky, Karl (). The Road to Power. Tradus de A.M. Simons. Germany: Bloch – via Marxists Internet Archive.
  17. ↑ Berman, Sheri (). The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe's Twentieth Century. Cambridge: Cambridge University Press. p. 190. ISBN 9780521817998.
  18. ↑ Koestler, Arthur. Crossman, Richard, ed. The God That Failed (ed. 10th). Bantam Matrix. pp. 41–42.
  19. ↑ Carlo Rosselli (). Nadia Urbinati, ed. Liberal Socialism. Princeton, NJ: Princeton University Press. p. 59. Accesat în . From Marxism the road leads to revisionism, and from revisionism to liberalism. This progression is inevitable. Thirty years ago Bernstein let it be understood that this would be the conclusion. The socialist movement means everything, he said, and the end means nothing...This was the formulation of a liberal socialist. At the time it caused a scandal. Today it is on the way to becoming the characteristic point of view of the entire new socialist generation.
  20. ↑ Rooksby, Ed (). „"Left Reformism" and socialist strategy”. International Socialism (în engleză). Accesat în .
  21. ↑ Sunkara, Bhaskar; McKowen, Kelly (). „The Social Democratic Road to Socialism: An Interview with Bhaskar Sunkara”. EuropeNow (în engleză). Accesat în .
  22. ↑ „Moderation Wins in Mid‐Europe”. The New York Times (în engleză). . p. 42. Accesat în .
  23. ↑ Kamenka, Eugene (). „Bureaucracy”. Marxists Internet Archive. Accesat în .
  24. ↑ McManus, Matthew (). „Liberal socialism now”. Aeon. Melbourne: Aeon Media Group Ltd. Accesat în .

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Reformism&oldid=17946463