Limba latină

Acest articol este nominalizat pentru primirea statutului de articol de calitate. Pentru aceasta conținutul și forma articolului trebuie să se ridice la cele mai înalte standarde, precizate printr-o serie de criterii.
Dacă subiectul articolului vă este familiar, vă invităm să evaluați calitatea expunerii și să vă exprimați obiecțiile și sugestiile de îmbunătățire.

Clasificare
Limba latină lingua Latīna, Latīnum, sermō Latīnus^{[notă 1]}
Inscripție latină pe o piatră din interiorul Colosseumului din Roma
Vorbită în	Inițial în Latium, apoi în Roma Antică și în teritoriile aflate sub influența acesteia
Regiuni	Peninsula Italică, mare parte din Europa, Africa de Nord și Orientul Apropiat. Ulterior, state europene în care era prezentă Biserica Catolică
Număr de vorbitori	Aproximativ 20–30 de milioane în jurul anului 14 d.Hr.
Limbă-mamă	Latină arhaică
Perioadă de existență	Ca limbă maternă, aproximativ din secolul al VII-lea î.Hr. până în secolul al VIII-lea d.Hr. Continuată de limbile romanice și păstrată în utilizări culte
Sistem de scriere	Alfabetul latin
Tipologie lingvistică	Limbă flexionară de tip fuzional
Limbi indo-europene Limbi italice Grupul latino-falisc Limba latină
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în	Sfântul Scaun, Vatican și Biserica Catolică
Organ de reglementare	Academia Pontificală de Latinitate^[1] Neo-Latin Lexicon Organisation
ISO 639-1	la
ISO 639-2	lat
ISO 639-3 (cel mai răspândit dialect)	lat
SIL	LTN
Răspândire în lume
Întinderea maximă a Imperiului Roman sub Traian, în jurul anului 117 d.Hr., și teritoriul administrat de vorbitori de latină. În imperiu se vorbeau și numeroase alte limbi
Puteți vizita Wikipedia în Limba latină.
Această pagină poate conține caractere Unicode
Identificatori Glottolog `impe1234` pentru „Imperial Latin” și `lati1261` pentru „Latin”
Identificatori Linguasphere `51-AAB-aa`, `-ab`, `-ac`
Modifică date / text

Limba latină sau latina este o limbă clasică din ramura italică a familiei indo-europene, încadrată în grupul latino-falisc. Numele ei provine din Latium, regiunea de pe cursul inferior al Tibrului în care trăiau Latinii și în care s-a dezvoltat Roma.^[2]^[3] Odată cu expansiunea Republicii Romane și a Imperiului Roman, latina s-a răspândit în Peninsula Italică și în întinse teritorii din Europa, Africa de Nord și Orientul Apropiat. În imperiu a îndeplinit funcții oficiale alături de greacă.^[4]

La sfârșitul epocii republicane, latina arhaică a lăsat locul normei literare numite latină clasică. Latina vulgară desemnează varietățile colocviale, mai puțin prestigioase, atestate în inscripții și în unele opere literare, între care comediile lui Plaut și Terențiu și scrierile lui Petroniu.^[5] Din evoluția regională a latinei vorbite, desfășurată treptat între secolele al VI-lea și al IX-lea, au rezultat limbile romanice. Deși latina este numită frecvent „limbă moartă”, această denumire privește absența vorbitorilor nativi ai normei latine păstrate în uzul cult. Tradiția vernaculară a continuat prin limbile descendente.^[6]

Latina a rămas timp de multe secole o limbă comună a culturii, învățământului, științei, administrației și comunicării internaționale. Latina târzie, latina medievală și latina renascentistă au reprezentat etape și forme diferite ale acestei continuități, iar neolatina este denumirea utilizată pentru producția latină de la umaniștii Renașterii până în epoca modernă și contemporană. Utilizarea științifică s-a prelungit până în secolul al XIX-lea, în timp ce retragerea din diplomație, predare și comunicarea academică s-a produs în ritmuri diferite.

Latina ecleziastică este folosită de Biserica Catolică în liturghie și în documentele oficiale ale Sfântului Scaun. Conciliul Vatican II a permis și utilizarea limbilor vernaculare în cult.^[7] Latina și formele latinizate sunt păstrate în nomenclatura biologică și în terminologia teologică, filosofică, juridică, medicală și științifică. Influența ei lexicală se manifestă atât în limbile romanice, cât și în numeroase alte limbi europene, inclusiv în engleză.

Din punct de vedere gramatical, latina este o limbă sintetică de tip fuzional. Flexiunea nominală exprimă cazul, genul și numărul, iar cea verbală persoana, numărul, timpul, modul, diateza și aspectul. Alfabetul latin, preluat prin intermediul alfabetului etrusc din tradiția alfabetului grec, a devenit cel mai răspândit sistem de scriere din lume. Studiul limbii și al literaturii latine, împreună cu cel al grecii clasice, constituie o componentă a studiilor clasice.

Istorie

Istoria limbii latine cuprinde mai multe etape, diferențiate prin particularități de vocabular, uz, ortografie și sintaxă. Delimitările lor nu sunt rigide. În funcție de trăsăturile cărora li se acordă mai multă importanță, periodizările pot utiliza alte denumiri și alte limite cronologice. Etapele istorice trebuie deosebite de registrele limbii. Astfel, latina vulgară desemnează varietăți ale vorbirii, iar latina ecleziastică se referă la stilurile folosite de autorii Bisericii Catolice din Antichitatea târzie înainte, precum și de savanți protestanți.

Origini și expansiune

Latina era limba latinilor din Latium, regiunea cursului inferior al Tibrului, în jurul Romei. Numele limbii și al populației provin din această denumire geografică. Regiunea se afla în Italia centrală, la sud de Tibru, între Apenini, la est, și Marea Tireniană, la vest.^[2]

În primele secole ale Romei, de la fondarea tradițională a orașului până în secolul al IV-lea î.Hr., limba avea o răspândire teritorială redusă și relativ puțini vorbitori. Era folosită de o populație de agricultori și păstori. Originea rurală a unor termeni se regăsește în vocabularul religios, juridic și militar. În limbajul juridic, stipulare, „a stipula”, este legat de stipa, „paie”, iar emolumentum, „câștig”, de emolere, „a măcina grâul”.

Cel puțin din epoca clasică, romanii distingeau între sermo rusticus, vorbirea rurală, și sermo urbanus, vorbirea urbană. Varron observa că în mediul rural se spunea edus, „ied”, pentru ceea ce la oraș se numea haedus, cu un a adăugat, asemenea multor alte cuvinte.^[8]

După perioada dominației etrusce și invazia galilor din 390 î.Hr., Republica Romană s-a extins treptat în restul Italiei. La sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., Roma își impusese dominația asupra vecinilor italici. Expansiunea politică a făcut din latină limba dominantă a peninsulei și, ulterior, a unor întinse regiuni ale Imperiului Roman.^[4] Răspândirea provincială este ilustrată de cucerirea Galiilor de către Iulius Cezar și a Daciei de către Traian. Cuceririle au extins foarte mult teritoriul latinofon și au adus limbii un mare număr de vorbitori noi.^{[notă 2]}

Varietatea vorbită la Roma s-a impus și asupra celorlalte varietăți din Latium, din care literatura păstrează doar unele urme. Această predominanță a favorizat imaginea unei limbi relativ unitare, mai puțin fragmentate dialectal decât greaca. Ea nu presupune însă uniformitatea tuturor formelor vorbite în întregul imperiu. Latina s-a dezvoltat concomitent ca limbă literară și ca limbă de comunicare supraregională, funcții pe care le îndeplinea și greaca. Stabilitatea tradiției literare dintre Plaut și Terențiu, în secolul al II-lea î.Hr., și Apuleius, în jurul anului 200 d.Hr., a fost descrisă ca absența unor variații substanțiale.^[9]^{[notă 3]}

Periodizare

Etapele arhaică, clasică, târzie, medievală și renascentistă apar în mai multe scheme de periodizare. Unele disting și o etapă postclasică sau o perioadă a latinei științifice. Tabelul păstrează delimitările diferite, fără a le transforma în limite unanim acceptate.

Etapă	Delimitări istorico-lingvistice	Schemă cronologică alternativă	Alte delimitări folosite
Latină arhaică	Epoca Regatului Roman, fondat tradițional în 753 î.Hr., până la 75 î.Hr.	800–200 î.Hr.	Secolele al VIII-lea–al II-lea î.Hr.
Latină clasică	Circa 75 î.Hr.–200 d.Hr.	200 î.Hr.–150 d.Hr.	Aproximativ secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr.
Latină postclasică	—	150–250	—
Latină târzie	Secolele al III-lea–al VI-lea	250–700	Din secolul al III-lea înainte
Latină medievală	Circa 700–1500	700–1400	Din secolul al IX-lea până la Renaștere
Latină renascentistă	Circa 1300–1500	1400–1600	Reînnoirea umanistă începe în secolul al XIV-lea
Neolatină	Din epoca lui Petrarca până în prezent	—	Include, într-o accepțiune largă, latina renascentistă și latina clasicizantă ulterioară
Latină științifică	Utilizare prelungită până în secolul al XIX-lea	1600–1750	Utilizare prelungită până în secolul al XIX-lea

În periodizarea care distinge o etapă postclasică, vorbirea se îndepărtează treptat de standardul conservat în școli și de limba literară. Limba scrisă evoluează și ea, mai lent, spre formele scolastice și curiale. În caracterizarea perioadei târzii, un loc important îl are preocuparea Părinților Bisericii pentru o latină mai literară și mai îngrijită, îndepărtată de latina vulgară a primilor creștini. Între autorii acestei tradiții sunt Tertulian, Ieronim și Augustin de Hipona.

Latina arhaică

Cea mai veche formă cunoscută a limbii este latina arhaică, numită și latină veche sau timpurie. Ea a fost vorbită în epoca Regatului Roman și în mare parte din perioada republicană, înaintea formării latinei clasice. O delimitare folosită pentru sfârșitul acestei etape este anul 75 î.Hr.^[10]

Mărturiile includ inscripții și unele dintre cele mai vechi opere literare păstrate, între care comediile lui Plaut și Terențiu. Inscripția lui Duenos, fibula prenestină și Lapis Niger se numără printre documentele timpurii.^{[notă 4]}

În schemele care se întind din perioada arhaică până la elenizarea societății romane, între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr., aceleiași etape îi sunt atribuiți și Appius Claudius Caecus, Livius Andronicus, Naevius și Ennius.

Latina clasică

La sfârșitul Republicii și în primele secole ale imperiului s-a constituit latina clasică, o normă cultivată elaborată conștient de oratori, poeți, istorici și alți autori. O periodizare o situează aproximativ între 75 î.Hr. și 200 d.Hr. Într-un context de criză economică, politică și culturală, elitele au organizat varietățile existente într-un standard destinat administrației și școlii și într-o limbă literară.

Marile opere ale acestei tradiții erau studiate în școlile de gramatică și retorică. Aceste instituții funcționau asemenea unei academii lingvistice informale, preocupate de conservarea și transmiterea exprimării cultivate. Tradiția gramaticilor didactice moderne își are rădăcinile în acest învățământ.^[11]^[12]

Între autorii asociați acestei perioade se numără Cicero, Iulius Cezar, Titus Livius, Vergiliu, Horațiu, Seneca, Catul și Ovidiu. Clasificarea istoriei limbii nu coincide în toate privințele cu împărțirea literaturii în epoca de aur și epoca de argint.

Latina cultă și latina vulgară

Articol principal: Latina vulgară

Limba literară cultivată și vorbirea cotidiană reprezintă dimensiuni distincte ale istoriei limbii latine. Termenul latină vulgară desemnează registrele colocviale mai puțin prestigioase. Cicero folosea denumirea sermo vulgi, „vorbirea poporului”. Analiza filologică a unor opere arhaice, în special a comediilor lui Plaut, permite identificarea fragmentelor de vorbire obișnuită. Mărturii se găsesc și la Terențiu și Petronius.^[5]

În secolul al XIX-lea, unii lingviști au conceput latina vulgară ca pe o limbă separată, existentă în paralel cu latina literară sau cultivată. Această interpretare este în general abandonată în cercetarea contemporană.^[13] Distincția privește registre, norme și varietăți ale latinei, chiar dacă depărtarea lor putea deveni considerabilă.^{[notă 5]}

Noțiunea de latină vulgară nu are o definiție unică. Ea poate desemna limbajul informal din orice etapă a istoriei latinei sau, într-un sens mai restrâns, formele vorbite din perioada postimperială, care se îndepărtaseră mult de norma scrisă și au dat naștere limbilor romanice. Latina cultă, folosită în operele lui Plaut, Terențiu, Cicero, Titus Livius, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Seneca și Pliniu cel Bătrân între secolele al III-lea î.Hr. și al II-lea d.Hr., este definită prin utilizarea literară și prin prestigiul ei.

Vorbirea informală era rareori consemnată în epoca clasică. Mărturiile sunt alcătuite mai ales din cuvinte și expresii citate de autori, tăblițe de blesteme și graffiti. În textele latinei târzii apar mai frecvent modificări care reflectă normele vorbite, neclasice.^[14] Vorbirea nu era uniformă nici în timp, nici geografic. Populațiile romanizate ale Europei au dezvoltat varietăți proprii, care au contribuit ulterior la diferențierea romanică.^[15]

În descrierile tradiționale, plebeius sermo are un vocabular foarte restrâns și primește cuvinte din provinciile imperiului care nu erau cunoscute în sermo nobilis. Evoluția semantică include restrângerea unor sensuri, extinderea altora și schimbarea semnificației termenilor curenți din limba literară. În lingua romana rustica se produc și diferențieri ale pronunțării și ale duratei vocalelor.

Latina târzie

Articol principal: Latina târzie

Latina târzie desemnează, într-o accepțiune istorico-literară, latina scrisă din secolele al III-lea–al VI-lea. Ea se îndepărtează mai rapid de formele clasice. Printre trăsături se numără utilizarea mai frecventă a prepozițiilor și o ordine a cuvintelor mai apropiată de cea a limbilor romanice moderne, deși regulile gramaticale formale rămân în mare parte cele clasice.^{[notă 6]} Pe măsură ce vorbirea se transforma, formele scrise și cele cotidiene ajungeau să fie percepute drept diferite. Varietăți franceze sau italiene timpurii puteau fi transcrise altfel decât latina normată, însă recunoașterea lor ca limbi distincte a fost treptată.

După căderea Imperiului Roman de Apus în 476, regatele germanice au păstrat latina pentru drept și pentru alte utilizări formale.^[16] În Imperiul Roman de Răsărit, latina a continuat inițial să fie limba administrației și a legislației, deși cea mai mare parte a populației vorbea greacă sau alte limbi orientale, precum siriaca și copta. Codificarea juridică Corpus Iuris Civilis din timpul lui Iustinian I, el însuși vorbitor nativ de latină, a reprezentat o perioadă de înflorire a utilizării sale.^[17]

După moartea lui Iustinian, retragerea teritorială și criza profundă provocată de cuceririle musulmane au contribuit la dispariția aproape completă a latinei ca limbă vorbită și oficială în statul răsăritean, care a înlocuit-o cu greaca. Latina a rămas însă pe monede și în unele ceremonii ale curții până în secolul al XI-lea, adesea într-o formă ritualizată și fixată.^[18] Într-o scrisoare de la sfârșitul secolului al IX-lea, împăratul carolingian Ludovic al II-lea invoca dificultatea cancelariei bizantine de a redacta corect în latină ca argument în disputa asupra legitimității titlului de împărat roman.^[19]

Desprinderea limbilor romanice

Transformările naturale ale latinei vorbite în diferite regiuni au produs treptat limbile romanice. O cronologie largă situează acest proces între secolele al VI-lea și al IX-lea. În alte prezentări, diferențierea spre protoromanică este constatată încă din secolul al VII-lea, iar până în jurul secolului al IX-lea varietățile se distanțaseră suficient pentru a putea fi privite ca limbi distincte. Cele șase limbi romanice cu cei mai mulți vorbitori nativi sunt spaniola, portugheza, franceza, italiana, româna și catalana.

Norma scrisă devenea tot mai stabilă, iar vorbirea regională se diversifica. Varietățile din Spania, Franța, Portugalia și Italia au păstrat totuși asemănări fonologice și evoluții comune, susținute de cultura lor creștină și catolică. Cucerirea musulmană a Peninsulei Iberice în 711, prin întreruperea contactelor dintre marile regiuni romanice, a fost asociată cu accentuarea divergențelor.^[20] Latina din care s-a format româna s-a îndepărtat ceva mai mult de celelalte varietăți, fiind în mare parte separată de influențele unificatoare din vestul imperiului.

Cel târziu în secolul al IX-lea, primele mărturii romanice păstrate arată diferențierea în limbi distincte. Ele reflectau vorbirea cotidiană, în timp ce latina medievală continua să fie folosită în scris.^[21]^[22] Apariția treptată și neuniformă a limbilor romanice, alături de continuitatea latinei ca limbă cultivată și lingua franca, împiedică stabilirea unei singure date la care ar fi încetat pretutindeni să fie limbă maternă.

Separarea conceptuală a limbilor romanice de latină nu a fost imediată nici pentru toți vorbitorii. Pentru numeroși italieni care utilizau latina, cele două nu erau complet separate nici la începutul Renașterii. Petrarca considera latina o formă literară a limbii vorbite.^[23]

Latina medievală și reformele carolingiene

Articol principal: Latina medievală

Latina medievală este latina scrisă a perioadei în care nu mai exista un vernacular latin corespunzător, deoarece vorbirea se dezvoltase în limbile romanice. O delimitare frecventă este aproximativ 700–1500. În lumea culturală și în instituțiile oficiale, limba continua fără baza vorbită naturală pe care o avusese în Antichitate.

Latina a rămas în cancelariile regale, în liturghia Bisericii și în cărțile redactate în mănăstiri. S-a răspândit și în regiuni care nu avuseseră anterior o populație latinofonă, între popoare germanice și slave. Era un instrument de comunicare internațională între statele Sfântului Imperiu Roman și aliații acestora și un mijloc de comunicare al intelectualilor medievali.^{[notă 7]}

Renașterea carolingiană din secolul al IX-lea a adus reforme culturale și școlare. Paul Diaconul și Alcuin de York s-au numărat printre cei care au reorganizat cultura și învățământul imperiului lui Carol cel Mare. În privința latinei, reformele urmăreau restabilirea unei forme scrise mai corecte. Această normă s-a separat de evoluția pe care o continuau limbile romanice.

În absența instituțiilor romane care îi susținuseră unitatea, latina medievală avea o coeziune normativă mai redusă. Sensurile unor cuvinte se schimbau, iar cuvinte noi intrau adesea sub influența vernacularelor. Sunt identificabile stiluri individuale care se abat de la corectitudinea clasică.^[24]

Apariția universităților a consolidat folosirea latinei ca limbă de predare pentru persoane venite din diferite regiuni ale Europei. Învățații au elaborat o latină scolastică adaptată exprimării conceptelor filozofice abstracte și a unor distincții elaborate. Această limbă nu mai era identică latinei lui Cicero sau Horațiu și nici limbii de comunicare cotidiană din lumea romană. Ea continua însă să fie utilizată activ și să se transforme.

Renașterea și neolatina

Umanismul renascentist, apărut în Italia secolului al XIV-lea, a reînnoit interesul pentru latina antică. Petrarca a fost un precursor important. Între reprezentanții mișcării se numără Poggio Bracciolini, Lorenzo Valla, Marsilio Ficino și Coluccio Salutati. Studierea aprofundată a limbii și a textelor clasice a contribuit la formarea filologiei clasice.

Latina renascentistă și latina clasicizantă a perioadelor ulterioare sunt adesea reunite sub denumirea de neolatină. În această accepțiune largă, perioada începe cu Petrarca (n.1304–d.1374), și ajunge până în prezent. Importanța ei pentru cultura, religia și știința europeană a stimulat un interes de cercetare reînnoit.^[26]^[27] Cea mai mare parte a producției scrise în latină aparține acestei perioade, deși întinderea ei totală nu este cunoscută.^[28]

Umaniștii au întărit poziția latinei atât în scris, cât și în vorbire. Petrarca și alți autori și-au modificat uzul limbii prin cercetarea textelor clasice. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, dezvoltarea criticii textuale a permis realizarea unor ediții mai exacte și redescoperirea unor texte importante. Isaac Casaubon, Joseph Scaliger și alții au publicat ediții cuprinzătoare ale operelor autorilor.^[29] Totuși, cererea de manuscrise și, ulterior, graba de a tipări lucrările au favorizat circulația unor copii inexacte timp de mai multe secole, în pofida eforturilor lui Petrarca, Politian și ale altor filologi.^[30]

Petrarca, Erasmus din Rotterdam, Luis Vives, Antonio de Nebrija și numeroși alți autori au scris atât în latină, cât și în limba proprie. Reformele învățământului urmăreau clasicizarea latinei scrise și vorbite. Predarea s-a desfășurat în mare parte în latină până în jurul anului 1700. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, majoritatea cărților și aproape toate documentele diplomatice erau redactate în această limbă.^[31] Diplomația a trecut ulterior în mare măsură la franceză, apoi la limbile naționale sau la alte limbi de comunicare.^[32] Metodele de predare s-au orientat treptat spre latina scrisă și, în cele din urmă, spre lectura textelor. Retragerea latinei din educație s-a desfășurat de-a lungul mai multor secole și mai lent decât reducerea producției scrise.

Latina științifică și utilizarea colonială

În epoca modernă, latina a continuat să fie o limbă a culturii și a științei, fiind înlocuită treptat de limbile vernaculare. Nicolaus Copernic, René Descartes, Isaac Newton, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz, Immanuel Kant și Carl Friedrich Gauss au redactat lucrări în latină. Între exemplele celebre se află Principia lui Newton. Latina servea și la traducerea unor lucrări importante scrise inițial în limbi vernaculare, precum cele ale lui Descartes.

Galileo Galilei s-a numărat printre primii savanți care au publicat într-o altă limbă, în cazul său italiana, în jurul anului 1600. Hans Christian Ørsted este inclus între ultimii savanți care au scris în latină în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Utilizarea științifică nu se încheie, așadar, la o dată unică stabilită de schemele de periodizare.

În Imperiul Spaniol, latina a fost folosită și în teritoriile americane, inclusiv în Viceregatul Noii Spanii^[33] și în Viceregatul Peru.^[34]

Straturi și contacte lingvistice

Majoritatea elementelor gramaticale și lexicale ale latinei sunt moștenite din fondul italic, explicat prin descendența din protoitalică, strămoșul presupus al limbilor italice, și, în ultimă instanță, din protoindo-europeană. Dezvoltarea limbii în Peninsula Italică a presupus și contacte cu numeroase comunități lingvistice.

Între acestea se numărau vorbitorii altor limbi italice, în special osco-umbrice, precum oscii, umbrii, samniții și picenii. Mesapii, grecii și celții vorbeau alte limbi indo-europene. Etruscii, ligurii și populațiile nuragice sunt incluși în unele prezentări ale acestor contacte între vorbitorii unor limbi preindo-europene.

Influențele sunt descrise prin noțiunile de substrat, superstrat și adstrat. Substratul rezultă din bilingvismul populațiilor care foloseau alte limbi înainte de adoptarea definitivă a latinei. Superstratul reprezintă influența limbilor unor grupuri care au ocupat teritorii latinofone. Această influență a fost relativ redusă în primele secole, dar mai importantă în istoria ulterioară a limbilor romanice. Adstratul apare prin contactul cu alte comunități și cu limbi contemporane de prestigiu, fără ca unul dintre grupuri să-l domine politic pe celălalt. Distincția nu este întotdeauna pe deplin operantă. Etrusca a putut avea, în epoci diferite, rol de substrat, adstrat și superstrat.

Substratul mediteraneean și contactele italice

Populațiile regiunilor în care s-a răspândit latina vorbeau atât limbi italice, cât și alte limbi indo-europene sau preindo-europene. Asimilarea lor în cultura latină a lăsat urme de substrat. Denumirea „substrat mediteraneean” este folosită pentru unele dintre limbile care au furnizat nume de plante și animale întâlnite de indo-europeni la sosire. Aceste limbi sunt slab cunoscute. S-au păstrat puține mărturii scrise, unele încă nedescifrate.

Substratul osco-umbric este asociat cu particularități fonetice și fonologice care prefigurează unele palatalizări și monoftongări romanice. Vorbitorii limbilor italice care au adoptat latina au păstrat unele trăsături fonetice proprii, cu continuări marginale în limbile romanice. Latina a preluat și cuvinte din oscă. Împrumuturile directe osco-umbrice sunt descrise ca principala influență de substrat în latina clasică.

În interpretările prin substrat ale evoluției romanice, influenței celtice i-au fost atribuite leniția consoanelor intervocalice și vocala franceză [y]. Aspirația lui /f/ spaniol la /h/ a fost atribuită bascei sau unei limbi apropiate. Centralizarea vocalelor românești a fost pusă în legătură cu influența slavă. Aceste atribuiri desemnează explicații ale unor evoluții regionale, fără a transforma toate contactele respective într-o singură cauză generală.

Influența etruscă

Etrusca a avut un rol evident de substrat în latina arhaică din Roma și împrejurimi. Prezența unei populații importante de origine etruscă a făcut ca ea să funcționeze și ca superstrat în perioada monarhiei și, într-o măsură mai redusă, în Republică. Influența se observă în vocabularul teatrului și al divinației. Între împrumuturile etrusce sunt persona, „mască”, și histrio, „actor”.^[35]

În plan fonologic, influenței etrusce i-au fost atribuite apariția unor consoane aspirate, ca în pulcher, „frumos”, și tendința de închidere a lui -o la -u. Inscripțiile etrusce arată o tendință de aspirare a ocluzivelor surde anterior neaspirate. Sistemul vocalic etrusc este descris cu patru timbre, /a, e, i, u/, ultimul având o calitate între [o] și [u], care ar fi influențat închiderea unor vocale latine /*o/ la [u].

Numeralele latine duodeviginti, „18”, și undeviginti, „19”, sunt explicate drept calcuri după formele etrusce esl-em zathrum și thu-nem zathrum. În aceste forme, zathrum înseamnă „20”, esl- înseamnă „2”, iar thun- înseamnă „1”. Sufixul -na din cuvinte precum persona este de asemenea prezentat drept o urmă a substratului etrusc.

Adstratul grec și creștinismul

Influențele de adstrat se manifestă mai ales în stil și în vocabular, nu numai prin schimbări fonetice. Contactele cu oscii, umbrii și grecii sunt legate în aceste prezentări de istoria alfabetului și a mitologiei. Romanii au preluat divinități elene, adaptându-le cu nume latine. Grecii din Magna Graecia au exercitat o influență asupra latinei mai puternică decât cea etruscă, mai ales prin îmbogățirea vocabularului.

După cucerirea Tarentului în 272 î.Hr., adoptarea unor elemente ale culturii grecești a cuprins arta, medicina, știința și filozofia. Romanii atrăgeau la Roma greci instruiți și calificați și își trimiteau tinerii să studieze în Grecia. Între împrumuturile lexicale se află camera, „acoperiș boltit”, sumbolum, „simbol”, și balineum, „baie”.^[35] Elenizarea a contribuit și la introducerea literelor Y și Z pentru redarea unor sunete grecești.^[36]

Numeroși termeni științifici și filozofici latini sunt împrumuturi grecești sau și-au extins sensul prin asociere cu termeni grecești. Relația dintre ars, „meșteșug”, și tekhne, „artă”, ilustrează această îmbogățire semantică.^[37] Afluxul de împrumuturi și calcuri atice și ionice a provocat și împotrivire, asociată, încă din secolul al III-lea î.Hr., cu Cato cel Bătrân. În epoca de aur a literaturii, prestigiul limbii grecești a fost recunoscut tot mai larg. Horațiu exprima această relație prin versurile Graecia capta ferum victorem cepit et artis / intulit agresti Latio, „Grecia cucerită și-a cucerit biruitorul neîmblânzit și a adus artele în rusticul Latium”.^[38]

Elenismele nu s-au limitat la literatură, științe și arte. Ele au influențat lexicul, gramatica și stilul și se află la originea unor cuvinte obișnuite din limbile romanice. După epoca clasică, creștinismul a fost un factor important în introducerea unor noi elemente grecești. Vocabularul creștin s-a îmbogățit și prin împrumuturi ebraice și prin neologisme latine.^[39]

Un exemplu de evoluție semantică este grecescul παραβολή, preluat ca parabola. Din terminologia retorică, termenul a intrat în folosirea creștină pentru parabolele din predica despre viața lui Isus. A dobândit apoi sensul mai general de „cuvânt”, înlocuind verbum în Romania, potrivit acestei descrieri. Verbele parabolare și parolare, derivate din parabole, au înlocuit loquor, „a vorbi”, într-o mare parte a lumii romanice.

Contacte celtice și germanice

Roma a suferit invazii ale galilor cisalpini, deși influența celtică asupra latinei este descrisă ca relativ redusă. Printre împrumuturile atribuite contactelor cu populațiile din Europa de Nord și Centrală sunt bracae, „pantaloni”, de origine celtică, și beber, „castor”, de origine germanică.^[37]^{[notă 8]}

Elementele germanice au devenit un superstrat important al latinei târzii din Romania occidentală, începând din perioada Imperiului târziu și continuând după formarea limbilor romanice. În secolele al V-lea–al VIII-lea, acestea au primit împrumuturi din germanica occidentală și orientală. Goții, alemanii, burgunzii, francii și longobarzii au lăsat urme îndeosebi în toponimie și antroponimie. În afara acestor domenii, numărul de împrumuturi este caracterizat ca mai redus.

Influența latină asupra predecesorului germanei înalte vechi a fost, în schimb, profundă. Toponime din regiuni astăzi germanofone, precum Köln, păstrează urme ale administrației romane. În Evul Mediu, latina a continuat să încorporeze cuvinte din limbile învecinate, inclusiv din engleza veche și din alte limbi germanice. Contactele regionale ale varietăților latine din fostul imperiu au contribuit și la evoluția lor spre limbi romanice diferite.

Literatură

Articol principal: Literatura latină

Literatura latină păstrează o parte importantă a moștenirii culturale a Romei antice. Autorii romani au cultivat poezia, comedia, tragedia, satira, istoriografia și retorica, dezvoltându-le în contact cu alte tradiții și mai ales cu literatura greacă. Latina a continuat să aibă un rol cultural major și după căderea imperiului occidental.

Operele câtorva sute de autori antici s-au păstrat integral sau parțial, fie ca texte ample, fie ca fragmente care sunt analizate filologic. Ele constituie o parte a domeniului studiilor clasice. Transmiterea s-a făcut prin manuscrise înaintea tiparului, iar edițiile moderne le prezintă cu adnotări și aparat critic. Între colecțiile importante sunt Loeb Classical Library, publicată de Harvard University Press, și Oxford Classical Texts, publicată de Oxford University Press.^[40]

Numeroase opere, inclusiv lucrări ale majorității autorilor importanți ai latinei clasice, s-au pierdut. Unele opere au fost redescoperite după mai multe secole. Dintre literatura timpurie, Plaut și Terențiu au rămas între autorii cel mai bine cunoscuți și mai citiți. Împărțirea în epoci literare se suprapune doar parțial periodizării istoriei limbii.

Tradiții și modele

O distincție tradițională separă literatura romană indigenă de literatura dezvoltată prin imitarea modelelor grecești. Din prima s-au păstrat puține mărturii, fragmente arhaice și încercări de arhaizare deliberată, mai ales din epoca republicană, din perioada imperială și din vremea Antoninilor. Aceste producții sunt asociate mediului agricol și religios al Romei timpurii.

Literatura inspirată de modele grecești a combinat imitația cu creația individuală și a produs numeroase opere păstrate integral. Distincția urmărește să deosebească tradițiile italice de prelucrarea latină a unor opere și genuri grecești. Evaluările tradiționale opun uneori originalitatea mai puțin rafinată a primelor eleganței și stilului cultivat al celor din urmă. Aceste aprecieri exprimă o perspectivă asupra tradițiilor, nu o caracteristică uniformă a tuturor operelor.

Asianismul și aticismul, două orientări retorice de origine greacă, au influențat puternic literatura romană. Din vremea lui Cicero, ele au pătruns în practica literară latină și au persistat timp de mai multe secole.

Literatura timpurie, epoca de aur și epoca de argint

Perioada clasică este împărțită în mod obișnuit în epoca de aur și epoca de argint. O delimitare situează epoca de aur de la începutul secolului I î.Hr. până la mijlocul secolului I d.Hr. Epoca de argint se prelungește până în secolul al II-lea d.Hr. Literatura de după mijlocul secolului al II-lea a fost adesea depreciată sau neglijată în comparație cu literatura clasică.

Perioadă	Gen	Autori
Literatură timpurie	Poezie	Ennius
	Tragedie	Pacuvius, Lucius Accius
	Comedie	Caecilius, Terențiu, Plaut
Epoca de aur	Poezie	Lucrețiu, Catul, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Tibul, Properțiu, Lucan
	Proză	Cicero, Iulius Cezar
	Istoriografie	Sallustius, Titus Livius, Cornelius Nepos, Tacit, Suetoniu
Epoca de argint	Poezie	Statius, Marțial, Manilius
	Proză	Petronius, Quintilian, Apuleius, Seneca, Asconius
	Teatru	Seneca
	Satiră	Persius, Iuvenal
	Istoriografie	Tacit, Suetoniu

^{[notă 9]}

În Renaștere, numeroși autori clasici au fost redescoperiți, iar stilul lor a fost imitat conștient. Cicero a avut un rol deosebit ca model, exprimarea sa fiind privită drept un ideal al latinei. În aceeași tradiție de receptare, latina medievală a fost uneori disprețuită și numită latină macaronică. Totuși, între Antichitate și Evul Mediu au fost create numeroase opere importante, care nu aparțin literaturii romane antice.

Literatura medievală și neolatină

Literatura latină a continuat dincolo de limitele lumii romane. În Evul Mediu, utilizările religioase, intelectuale și universitare au susținut tradiții scrise proprii. Reînnoirea umanistă și recuperarea textelor clasice au contribuit apoi la dezvoltarea unei producții neolatine extinse.

Aceasta cuprinde poezie, proză narativă, romane timpurii, scrieri ocazionale și colecții de scrisori. Între autorii cunoscuți sunt Petrarca, Erasmus, Salutati, Conrad Celtis, George Buchanan și Thomas Morus.^[41] Au fost redactate numeroase lucrări neliterare în științe, drept, filozofie, istoriografie și teologie. Importanța acestei producții și întinderea sa nu corespund întotdeauna nivelului actual de cunoaștere a ei.

Traduceri și literatură modernă

Traducerea în latină a unor opere moderne urmărește și atragerea interesului pentru limbă. Între titlurile traduse se află Hobbitul, Insula comorilor, Robinson Crusoe, cărțile despre Paddington și Winnie de Pluș, Aventurile lui Tintin, Asterix, Harry Potter, Micul Prinț, Max și Moritz, How the Grinch Stole Christmas!, The Cat in the Hat și o culegere de basme intitulată fabulae mirabiles. Pentru exprimarea unor concepte și formule cotidiene sunt utilizate și ghiduri de conversație și lucrări precum Meissner's Latin Phrasebook.

Fonologie

Lectură în latină realizată de o persoană cu accent german.

Ave Maria citită în pronunție ecleziastică.

Pronunția latinei a variat de la epoca arhaică la cea clasică și postclasică, iar vorbirea cultivată se deosebea de dialectele latinei vulgare. Reconstruirea pronunției antice se întemeiază pe observațiile explicite ale autorilor antici, greșeli de scriere, jocuri de cuvinte, etimologii, grafia împrumuturilor latine în alte limbi și evoluția istorică a limbilor romanice.^[42] Comparația cu alte limbi indo-europene contribuie, de asemenea, la stabilirea valorii fonetice probabile a literelor.

Pronunția exactă nu este cunoscută în toate detaliile. Printre tradițiile de pronunție se numără cea ecleziastică, numită și italiană, pronuntiatio restituta, care urmărește reconstruirea foneticii antice, și pronunția erasmiană. Pronunția ecleziastică se apropie mai mult de italiană decât de latina clasică.^[43]

Consoane

Un inventar al fonemelor consonantice ale latinei clasice este prezentat în tabelul următor.^[44]

		Bilabiale	Labiodentale	Dentale sau alveolare	Palatale	Velare		Glotale
		Bilabiale	Labiodentale	Dentale sau alveolare	Palatale	Simple	Labializate	Glotale
Ocluzive	Sonore	b		d		ɡ	ɡʷ
	Surde	p		t		k	kʷ
	Aspirate	(pʰ)		(tʰ)		(kʰ)
Fricative	Sonore			(z)
Fricative	Surde		f	s				h
Nazale		m		n		[ŋ]
Vibrante				r
Aproximante					j		w
Aproximantă laterală				l

Literele F, K, L, M, N, P și S sunt descrise ca având valori comparabile cu cele din spaniolă. B, D și G reprezentau ocluzive sonore.^[45]^[46] Pentru b sunt descrise și realizări surde înainte de t sau s, în grupurile [pt] și [ps]. În latină, q era urmat întotdeauna de u, iar grupul nota [kʷ].^[47] Pentru QU este indicată realizarea [kw] în latina târzie și, probabil, o labiovelară [kʷ] în latina arhaică.

Pronunția lui r simplu nu este stabilită cu certitudine. Au fost propuse atât realizări comparabile cu cele spaniole, [ɾ] sau [r] în funcție de poziție, cât și realizări asemănătoare celor italiene, unde [ɾ] poate apărea inclusiv la început de cuvânt. Între vocale, r ar fi putut avea o pronunție apropiată de rr din spaniolă. Astfel, CARŌ ar fi avut o vibrantă asemănătoare celei din carro. O altă posibilitate este o realizare geminată [ɾː].

În funcție de context, V reprezenta semiconsoana /w/ sau vocalele /ŭ, ū/. În latina târzie, realizarea consonantică a devenit [β]. În unele dialecte occidentale, aceasta s-a întărit la [b] în poziție inițială, iar în cea mai mare parte a ariei romanice a devenit fricativa [v]. Litera x nota grupul [ks], comparabil cu cel din spaniolul éxito.

Fonemul /z/ nu era propriu latinei clasice. A apărut în împrumuturi grecești începând aproximativ din secolul I î.Hr. Potrivit unei reconstrucții, cel puțin vorbitorii instruiți îl pronunțau probabil [z] la începutul cuvântului și [zz] între vocale, conform pronunției din greaca koiné'. În poezia latină clasică, z intervocalic conta întotdeauna ca două consoane în calculul metric.^[48]^[49] O altă descriere indică pentru etapa inițială o africată [dz], asemănătoare celei din italianul gazza, devenită ulterior [z]. Aceste interpretări nu oferă aceeași reconstrucție a realizării inițiale.

Nici realizarea exactă a lui s nu este cunoscută cu certitudine. Numeroși lingviști au propus o realizare apicoalveolară sau predorsodentală, apropiată de cea din spaniola centrală și nordică. Argumentele includ poziția sa de unică sibilantă în sistem și evoluția medievală franceză a lui [a] la [ɑ] înaintea sa. De exemplu, casse, provenit din CAPSA, ar fi trecut de la [kasə] la [kɑsə]. În limbile cu o singură sibilantă, o realizare apicoalveolară a lui /s/ nu trebuie să se distingă de un fonem /ʃ/. Totuși, această explicație nu este universală, întrucât există limbi cu o singură sibilantă și un /s/ neapicoalveolar, precum spaniola americană. Particularitățile lui /s/ ar putea fi legate și de rotacismul intervocalic latin, ilustrat de FLOS și FLŌRĒS, acesta din urmă provenit din *floses.

Principalele corespondențe dintre grafeme și realizările lor sunt ilustrate mai jos prin exemple din engleză.

Grafem latin	Realizare fonetică	Exemplu de pronunție
c, k	[k]	Ca k din sky /skaɪ/.
t	[t]	Ca t din stay /steɪ/.
s	[s]	Ca s din say /seɪ/.
g	[ɡ]	Ca g din good /ɡʊd/.
g	[ŋ]	Înainte de n, ca ng din sing /sɪŋ/.
n	[n]	Ca n din man /mæn/.
n	[ŋ]	Înainte de c, x și g, ca ng din sing /sɪŋ/.
l	[l]	În ll și înainte de i, o realizare nevelarizată, comparată cu [l̥] din link [l̥ɪnk], numită l exilis.^[50]^[51]
l	[ɫ]	În celelalte poziții, o realizare velarizată, ca [ɫ] din bowl [boʊɫ], numită l pinguis.
qu	[kʷ]	Asemănător grupului qu din squint /skwɪnt/.
u	[w]	Uneori la început de silabă sau după g și s, ca w din wine /waɪn/.
i	[j]	Uneori la început de silabă, ca y din yard /jɑɹd/.
i	[ij]	Între vocale, realizarea de tip y [j] devine o secvență i-y, repartizată în două silabe, ca în capiō /kapiˈjo:/.
x	[ks]	Reprezintă c + s, ca x din axe /æks/.

Consoanele duble ale latinei clasice reprezentau sunete lungi, distincte de corespondentele lor scurte, ca în italiana modernă. Astfel, nn din annus „an”, asemenea celui din italianul anno, se pronunța dublu, /nn/. O succesiune comparabilă apare în englezescul unnamed. În engleză, această dublare distinctivă apare numai la granița dintre cuvinte sau morfeme.

O clasificare a consoanelor latinei clasice distinge patru subsisteme. Nazalele sunt /m/, /n/, /mm/ și /nn/, iar lichidele sunt /l/, /r/, /ll/ și /rr/. Subsistemul semivocalelor este redat prin /ḽ/ și /ṷ/. Consoanele orale nelichide sunt grupate în serii de corelație labiale, dentale și velare, față de patru serii în spaniolă.^[45]^[46] Notațiile și clasificările acestor scheme nu corespund în toate detaliile inventarului fonemic anterior. Unele celule nu au o valoare precizată.

Consoane orale nelichide
Labiale	Dentale	Velare
/p/	/t/	/k/
/b/	/d/	/g/
/t/	/s/

Descrierea istorică a ocluzivelor include surdele p, t, k, q, qʷ, sonorele b, d, g, gʷ și seriile aspirate corespunzătoare. În această prezentare, latina nu păstrează distincția dintre seria palatală și cea velară și nici dintre aspiratele surde și cele sonore. Consoanele p, t, k, (q), qʷ și b, d, g, (g) sunt descrise ca fiind în general păstrate, iar schimbările importante afectează labiovelarele sonore și ocluzivele aspirate. Unele descrieri menționează s drept unica fricativă, o formulare care nu coincide cu inventarul ce include și f și h.

Serie	Surde	Sonore	Surde aspirate	Sonore aspirate
Palatale	k	g	kh	gh
Labiovelare	qʷ	gʷ	qʷh	gʷh
Fricative	s	z	-	-

Ocluzive labiovelare	Ocluzive aspirate
qʷ	gh → x → h
gʷ la început de cuvânt înaintea unei vocale și în poziție intervocalică → v	bh în poziție inițială → f
	dh → f, păstrat în poziție inițială
	gh → x, apoi → h înaintea vocalelor și între vocale
	gʷ

Vocale

Latina clasică avea cinci vocale scurte și cinci vocale lungi, iar diferența de cantitate avea valoare fonologică. Cele două serii sunt /ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ/ și /ā, ē, ī, ō, ū/. Semnul ˘ marchează vocalele scurte, iar macronul ¯ pe cele lungi.^[45]^[52]

Descrierile timbrului vocalelor nu sunt pe deplin concordante. În unele inventare, ē și ō sunt notate [ɛː] și [ɔː], iar în altele [eː] și [oː]. W. Sidney Allen propune în Vox Latina o diferență de calitate între vocalele scurte și cele lungi. Andrea Calabrese a contestat această interpretare, pornind, între altele, de la faptul că în sardă și în unele dialecte lucaniene fiecare pereche de vocale lungă și scurtă a fuzionat. În limbile italo-occidentale, în schimb, /i/ și /u/ scurte au fuzionat cu /eː/ și /o:/ lungi. Comparația dintre latinescul siccus, italianul secco și sardul siccu ilustrează diferența.^[53]

Vocale simple^[54]^[55]
	Anterioare	Centrale	Posterioare
Închise	i iː (y yː)		u uː
Medii	ɛ ɛː		ɔ ɔː
Deschise		a aː

Realizări ale vocalelor latine
Grafem	Realizare fonetică	Comparație modernă
a	[a]	Asemănător lui a din englezescul part /paɹt/.
a	[aː]	Asemănător lui a din father /fɑːðəɹ/.
e	[ɛ]	Ca e din pet /pɛt/.
e	[ɛː]	Aceeași calitate ca [ɛ], cu durată mai mare.
i	[i]	Aceeași calitate ca [iː], cu durată mai mică.
i	[iː]	Asemănător lui i din machine /məʃiːn/.
o	[ɔ]	Ca o din port /pɔɹt/.
o	[ɔː]	Aceeași calitate ca [ɔ], cu durată mai mare.
u	[u]	Aceeași calitate ca [uː], cu durată mai mică.
u	[uː]	Asemănător lui ue din true /tɹuː/.
y	[ʏ]	Comparabil cu u francez sau Ü german.
y	[ʏː]	Aceeași calitate ca [ʏ], cu durată mai mare.

Opoziția de cantitate este ilustrată de următoarele perechi contrastive, ale căror forme diferă numai prin durata unei vocale.

Perechi contrastive
Formă cu vocală lungă	Formă cu vocală scurtă	Sensul primei forme	Sensul celei de-a doua forme
ānus	anus	anus, inel	bătrână
cēdō	cedo	cedez	dă-mi
dīcō	dicō	spun	dedic
mālum	malum	măr	nenorocire, rău
nōvī	novī	am cunoscut	noi, pluralul lui „nou”, sau al noului, la genitiv singular
ōs	os	gură	os
pūtet	putet	pute	să gândească
vēnit	venit	a venit	vine

Litera Y, numită i græca, nu făcea parte din sistemul vocalic latin inițial și a fost preluată pentru upsilon din împrumuturile grecești culte. Sunetul [y] din greaca clasică era aproximativ comparabil cu u francez sau ü german. Pentru vorbitorii mai puțin instruiți, pronunțarea lui /y/ era dificilă și se folosea în general i. Sunt menționate și pronunții cu u. Litera a apărut uneori în cuvinte latine prin asociere cu termeni grecești de sens asemănător, precum sylva și grecescul ὕλη, hū́lē.

Inventarele pot nota acest sunet [y] și [yː], iar unele descrieri îl redau [ʏ] și [ʏː]. Pentru existența unui sunet apropiat de /y/ a fost invocat și sonus medius, notat prin Ⱶ, una dintre cele trei litere claudiene. Semnul a fost creat pentru un sunet intermediar între [i] și [u], foarte probabil [y] sau, posibil, [ɨ]. Acest sunet ar fi putut explica oscilațiile OPTUMUS / OPTIMUS „optim” și LACRUMA / LACRIMA „lacrimă”.^[45]^[52]

Vocalele urmate de m la sfârșit de cuvânt sau de n înaintea lui s ori f sunt descrise ca vocale nazale scurte, ca în monstrum [mõːstrũ]. Notația exemplului indică și o vocală nazală lungă înainte de ns. În marcarea cantității este menționată, de asemenea, lungirea automată înaintea grupurilor nf și ns.

Diftongi

Inventarele diftongilor au întinderi diferite. O enumerare restrânsă cuprinde ae, au, eu și oe. O descriere mai amplă adaugă ui și ei, iar unele clasificări includ și ou. Cei mai frecvenți diftongi ai latinei clasice erau ae și au, comparați cu i din englezescul mine și cu ow din power. Oe era relativ rar, iar ui, eu și ei erau foarte rare, cel puțin în cuvintele de origine latină.^[56]

Statutul lui ui ca diftong în latina clasică este contestat. Argumentele includ raritatea sa, absența din lucrările gramaticilor romani și raportul dintre rădăcinile cuvintelor și pronunția formelor clasice. Sunt invocate evoluțiile hui ce la huic și quoi la cui, care nu corespund în mod evident unei interpretări diftongale a lui ui.^[57]

Aceleași grupuri de litere nu reprezentau întotdeauna diftongi. Ae și oe puteau reda vocale aparținând unor silabe diferite, ca în aēnus [aˈeː.nʊs] „bronz” și coēpit [kɔˈeː.pɪt] „a început”. Grupurile au, ui, eu, ei și ou puteau reprezenta două vocale sau o vocală și una dintre semivocalele /j, w/. Exemple sunt cavē [ˈka.weː] „ferește-te”, cuius [ˈkʊj.jʊs] „al cui”, monuī [ˈmɔn.ʊ.iː] „am avertizat”, solvī [ˈsɔɫ.wiː] „am eliberat”, dēlēvī [deːˈleː.wiː] „am distrus”, eius [ˈɛj.jʊs] „al lui” și novus [ˈnɔ.wʊs] „nou”.

Latina arhaică avea mai mulți diftongi, majoritatea deveniți vocale lungi în latina clasică. Ai și secvența āī au devenit ae. Oi și ou au devenit ū, cu excepția unor cuvinte în care oi a devenit oe. Uneori, ambele rezultate apar în cuvinte cu aceeași rădăcină, precum poena „pedeapsă” și pūnīre „a pedepsi”.^[56] Ei din faza timpurie a latinei arhaice s-a monoftongat de obicei la ē în faza arhaică ulterioară, apoi la ī în latina clasică.^[58]

Până spre sfârșitul Imperiului Roman, ae și oe fuzionaseră cu e și ē. Schimbarea exista deja în unele dialecte rurale din epoca clasică, dar era evitată în mod deliberat de vorbitorii instruiți.^[56]

Clasificarea diftongilor după sunetul inițial
	Anterior	Posterior
Închis		ui /ui̯/
Mediu	ei /ei̯/ eu /eu̯/	oe /oe̯/ ou /ou̯/
Deschis	ae /ae̯/ au /au̯/

Silabe și accent

Numărul de silabe al unui cuvânt latin corespunde numărului de sunete vocalice, vocalele și diftongii constituind nucleele silabice.^[47] O consoană aflată între două vocale aparține silabei celei de-a doua vocale. Dacă între vocale se află două consoane, ultima intră în silaba următoare. Grupurile formate dintr-o ocluzivă și o lichidă constituie o excepție, fiind tratate ca o singură consoană și repartizate împreună în silaba celei de-a doua vocale.^[47]

Silabele sunt descrise drept lungi sau scurte, numite mai rar grele și ușoare. O silabă este lungă prin natură dacă include o vocală lungă sau un diftong. Este lungă prin poziție dacă vocala este urmată de mai mult de o consoană.^[47] Într-o altă formulare, o silabă grea are o vocală lungă sau se termină în consoană.

În cuvintele bisilabice, accentul cade pe prima silabă. În cele cu trei sau mai multe silabe, accentul cade pe penultima dacă aceasta este lungă și pe antepenultima dacă penultima este scurtă.^[47] În general, latina este descrisă ca lipsită de cuvinte accentuate pe ultima silabă. Totuși, este posibil ca un număr foarte mic de cuvinte, precum adhūc, să fi avut accent final.

Natura accentului latin rămâne discutată. Limba din care provine latina avea un accent liber și muzical, dar distribuția sa nu se mai regăsea în latina clasică, unde poziția accentului depindea de cantitatea penultimei. Au fost propuse perioade cu accent muzical și perioade cu accent de intensitate. Potrivit opiniei atribuite majorității lingviștilor, natura tonală sau muzicală a accentului s-ar fi păstrat până în secolul al IV-lea d.Hr.^[45]^[52]

Vocalismul istoric

Vocalele lungi și cele scurte puteau apărea în orice poziție. Opoziția de cantitate este descrisă ca independentă de accent și de intensitate. Pe de altă parte, evoluția vocalelor moștenite era puternic influențată de accent și de tipul silabei în care se aflau, inițială, medială sau finală.^[45]^[52]

Descrierea vocalismului moștenit ia în considerare vocalele a, e, i, o, u, scurte sau lungi, precum și combinațiile diftongale ale primelor trei cu semivocalele sau sonantele i, u, r, l, m, n. În silabele inițiale ale latinei celei mai vechi, vocalele erau accentuate, ceea ce favoriza păstrarea lor relativ constantă. Unele dintre schemele istorice sunt fragmentare și nu precizează rezultatul evoluției pentru fiecare formă enumerată.^[46]

Vocale în silabe inițiale
Vocală	Exemplu sau explicație
/a/	aciēs
/ā/	māter
/e/	egō
/ē/	fēmina
/ə/	Existența acestui sunet în limba din care provine latina este postulată pentru explicarea unor corespondențe precum păater.
/i/	video
/ī/	vīdeo
/o/	octō
/ō/	dōnum
/u/	juvenis
/ū/	mūs

Diftongi în silabe inițiale
Notație
`ai: ae`
ei
`oi: u`
au
`eu: ou`
`ou: u`
ēi
ōu

În silabele neinițiale, vocalele scurte și diftongii scurți au suferit modificări diferite, în funcție de caracterul deschis sau închis al silabei, adică de terminarea ei în vocală sau în consoană.^[46]

Vocale în silabe neinițiale
Silabe deschise	Silabe închise
a	`a: e` și `o: u`. e, i și u rămân neschimbate.
e	a
o	e
i	o
u	u

Diftongi în silabe neinițiale
Evoluție sau formă
ei și ou au suferit aceleași schimbări ca în silaba inițială.
`ai: ei` în latina arhaică, apoi ī.
`au: ū`
oi

Vocale în silabe nefinale
Silabe deschise	Silabe închise
a	`a: e`
e	e
`o: e`	i
`i: e`	u
	`o: u`

Diftongi
Notație
ai
ei
oi
`ei: ī`

Sonantele pot funcționa, în funcție de contextul fonetic, ca vocale sau consoane, ocupând sau nu centrul silabei. Schema următoare păstrează notațiile folosite pentru descrierea lor.^[46]

Sonante
Formă sau descriere
Ĭ s-a păstrat în poziție inițială.
ŭ s-a păstrat în poziție inițială înaintea vocalelor și între vocale.
r
ṙ
l
İ apare în latină ca ol.
m
ṁ
n
ṅ

Evoluția fonetică spre limbile romanice

Latina târzie sau vulgară a modificat numeroase sunete ale latinei cultivate sau clasice.^[59] Printre principalele transformări consonantice se numără slăbirea consoanelor intervocalice, cu sonorizarea celor surde și dispariția celor sonore, precum și palatalizarea consoanelor velare și dentale, adesea urmată de africatizare. Evoluția lui lactuca la galicianul leituga, spaniolul lechuga și catalanul lletuga ilustrează aceste procese. Ambele transformări au avut o incidență mai mare în vestul ariei romanice. Dintre limbile occidentale, sarda este descrisă ca singura care nu a palatalizat. O altă schimbare a fost reducerea geminatelor latine, păstrate numai de italiană.

Palatalizarea lui /k/ și /t/ este asociată cu prezența unui iod, semivocala /j/. Unele formulări îl situează înaintea consoanei, iar regulile concrete sunt descrise pentru contexte cu e sau i după consoană. Când c sau qu, cu valoarea /k/, erau urmate de /e/ sau /i/, rezultatul a fost /tʃ/ în aria romanică orientală și /ts/ în cea occidentală. În funcție de evoluția fiecărei limbi romanice, acesta a putut deveni ulterior /s/ sau /θ/. Un /t/ urmat de /i/ într-un diftong a devenit /ts/.

Fonemul /g/ înainte de e sau i s-a palatalizat la [ʤ]. În aria romanică occidentală, acesta s-a fricativizat timpuriu la [ʒ], păstrat în franceză, catalană și portugheză. În spaniolă, sunetul s-a asurzit mai întâi la [ʃ], apoi s-a velarizat la /x/, pronunția modernă a literei j, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Diftongii ae și oe au devenit /ε/, un e deschis, respectiv /e/, un e închis. Au a trecut prin ou înainte de a deveni /o/. Sistemul cu zece foneme vocalice, cinci lungi și cinci scurte, s-a pierdut. Unele descrieri rezumă schimbarea prin trecerea la șapte foneme, iar evoluțiile din limbile romanice au fost diferite. În spaniolă, [ε] și [ɔ] deschise au devenit diftongii ie [je] și ue [we]. În sardă, acestea au fuzionat cu /e/ și /o/ închise. Ambele limbi au astfel cinci vocale, /a, e, i, o, u/.

Pronunția vocalelor și diftongilor în latina clasică și vulgară
Literă	Valoare	Latină clasică	Latină vulgară
a	A scurt	[a̠]	[a̠]
ā	A lung	[a̠ː]	[a̠]
e	E scurt	[ɛ]	[ɛ]
ē	E lung	[eː]	[e]
i	I scurt	[i]	[e]
ī	I lung	[iː]	[i]
o	O scurt	[ɔ]	[ɔ]
ō	O lung	[oː]	[o]
u	V scurt	[u]	[o]
ū	V lung	[uː]	[u]
y	Y scurt	[y]	[e]
ȳ	Y lung	[yː]	[i]
æ	Æ	[a̠͡e̯ː] > [ɛː]	[ɛ], uneori [e]
œ	Œ	[ɔ͡e̯ː] > [e]	[e]
au	AV	[a̠͡u̯ː]	[a̠͡u̯ː] > [o]
Simbolurile sunt explicate în Alfabetul Fonetic Internațional.

Toate ocluzivele finale, t, d, k, p, b, și nazala /m/ s-au pierdut prin leniție. Sunt menționate și dispariția lui /d/ intervocalic în spaniolă și pierderea lui /n/ și /l/ în portugheză, galiciană, catalană și occitană.

Scriere și ortografie

Articol principal: Alfabetul latin

Latina se scria cu alfabetul latin, alcătuit din literele A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, V și X. Acesta provine din alfabetul etrusc, derivat la rândul său din alfabetul grec, care își are originea în cel fenician.^[60] Scrierea a evoluat de la variante orientate de la dreapta la stânga sau în bustrofedon la scrierea exclusiv de la stânga la dreapta.^[61]^[62]^[63]

Alfabetul latin a continuat să fie utilizat pentru limbile romanice, celtice, germanice, baltice, finice și pentru numeroase limbi slave, între care polona, slovaca, slovena, croata, bosniaca, sârba și ceha. A fost adoptat și pentru vietnameză, limbi austroneziene, numeroase limbi turcice și pentru majoritatea limbilor din Africa subsahariană, cele două Americi și Oceania. Astfel, a devenit sistemul de scriere cu cea mai largă utilizare în lume.

Evoluția alfabetului

Numărul de litere a variat. Alfabetul preluat inițial din cel etrusc avea 21 de litere.^[64] Ulterior a fost adăugat G pentru /ɡ/, notat anterior prin C. În latina arhaică, C reprezenta atât [k], cât și [g], dar în latina clasică a rămas rezervat lui [k]. Z a fost eliminat când limba nu mai avea o fricativă alveolară sonoră. Pentru reprezentarea literelor grecești kappa, upsilon și zeta în împrumuturi au fost adăugate ulterior K, Y și Z.^[65]

În latina arhaică și clasică nu exista distincția dintre majuscule și minuscule, iar literele J, U și W nu existau. În locul lui J se folosea I, iar în locul lui U, V, ambele putând reprezenta vocale sau consoane. Formele literelor erau în mare parte apropiate de majusculele moderne, așa cum arată și inscripția din Colosseum.

W a fost creat în secolul al XI-lea din VV în unele regiuni și din UU în altele. Reprezenta /w/ în limbile germanice, în timp ce latina continua să folosească V pentru acest sunet. J s-a diferențiat de I abia spre sfârșitul Evului Mediu, asemenea lui U față de V.^[65] J apare în unele dicționare latine, dar este rar folosit în edițiile textelor latine, întrucât nu exista în epoca clasică, deși este utilizat în numeroase alte limbi.

Convențiile moderne ale dicționarelor și edițiilor folosesc în mod obișnuit j și u în locul grafiilor clasice i și v. Unele sisteme rezervă j și v consoanelor /j/ și /w/. Totuși, v nu este folosit în grupurile gu, su și qu.

Cantitatea vocalică și punctuația

Vocalele lungi, cu excepția lui i, puteau fi marcate prin apex, uneori asemănător accentului ascuțit, ca în Á, É, Ó, V́, Ý. Pentru /iː/ se folosea o versiune mai înaltă a literei I, numită i longa, ꟾ. Lungimea putea fi indicată și printr-o literă mai mare decât celelalte sau prin repetarea aceleiași vocale.^[47]

În textele moderne, lungimea este marcată frecvent prin macron, ā, ē, ī, ō, ū. Vocalele scurte rămân de obicei nemarcate, dar pot primi semnul ˘, ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ, când trebuie deosebite cuvinte. Accentul ascuțit folosit pentru accentuare în textele moderne indică accentul tonic, ca în spaniolă, și are astfel o funcție diferită de marcarea cantității prin apex.

Latina clasică nu avea punctuația propozițiilor sau spații între cuvinte.^[66] Totuși, uneori se foloseau apices pentru cantitatea vocalică și punctul median, interpunctul, pentru separarea cuvintelor. Primul vers din poemul 3 al lui Catullus, „Plângeți, Venere și Cupidoni”, ilustrează atât grafia veche, cât și convențiile unei ediții moderne.

Tip de scriere	Variantă	Text
Veche	Simplă	lv́géteóveneréscupidinésqve
	Cu i longa	lv́géteóveneréscupIdinésqve
	Cu interpunct	lv́géte·ó·venerés·cupidinésqve
Modernă	Simplă	Lugete, o Veneres Cupidinesque
	Cu macroni	Lūgēte, ō Venerēs Cupīdinēsque
	Cu apices	Lúgéte, ó Venerés Cupídinésque

Cursiva romană apare frecvent pe tăblițele cerate descoperite în situri precum forturile romane. Un ansamblu deosebit de amplu a fost găsit la Vindolanda, lângă Zidul lui Hadrian, în Britania. Majoritatea acestor tăblițe au spații între cuvinte, spre deosebire de inscripțiile monumentale ale aceleiași epoci, care le evitau.

Alte sisteme de scriere

Latina a fost scrisă uneori și cu alte alfabete. Fibula din Praeneste, datată în secolul al VII-lea î.Hr., este o piesă cu o inscripție în latină arhaică redactată cu alfabetul etrusc. Panoul posterior al casetei Franks, de la începutul secolului al VIII-lea, trece de la engleza veche în rune anglo-saxone la latină în alfabet latin și la latină în rune.

Gramatică

Din punct de vedere tipologic, latina este o limbă sintetică și fuzională. Cuvintele cuprind un element lexical, purtător al sensului, și mărci gramaticale, de obicei sufixe, care indică întrebuințarea lor în propoziție. La substantive, adjective și pronume, flexiunea exprimă genul, numărul și cazul. La verbe, ea exprimă persoana, numărul, timpul, modul, diateza și aspectul. Unele părți de vorbire, precum adverbele, prepozițiile și interjecțiile, sunt neflexionare.

Totalitatea formelor pe care le poate lua un cuvânt alcătuiește paradigma sa de flexiune. Paradigmele nominale sunt numite declinări, iar cele verbale, conjugări. Încadrarea într-o paradigmă depinde de tema cuvântului. Sistemul nominal este organizat în cinci declinări, iar sistemul verbal în patru conjugări de bază.

O formă flexionară poate rămâne ambiguă în anumite privințe. De exemplu, amābit, „el/ea va iubi”, se compune din amā-, morfemul de viitor -bi- și desinența de persoana a III-a singular -t. Această desinență nu indică genul masculin, feminin sau neutru al subiectului. Interpretarea propozițiilor presupune, așadar, și analiza contextului. Desinențele indică numeroase relații gramaticale, ceea ce permite o topică relativ liberă, iar schimbarea ordinii cuvintelor poate introduce nuanțe de sens.

Substantive și declinări

Declinările grupează cuvinte cu forme flexionare asemănătoare. Ele pot fi identificate după finalul temei, adică partea cuvântului rămasă după îndepărtarea terminației, și după desinența genitivului singular.

Declinările latine^[67]^[68]
Declinare	Finalul temei	Desinența genitivului singular
I	ā	-ae
a II-a	ŏ	-ī
a III-a	ĭ sau o consoană	-īs
a IV-a	ŭ	-ūs
a V-a	ē	-ēī / -ĕī^[69]

Latina clasică are șase cazuri principale, la care se adaugă locativul, păstrat într-un număr restrâns de întrebuințări. De aceea, inventarul poate fi prezentat fie ca șase cazuri și resturi ale unui al șaptelea, fie ca șapte cazuri. Flexiunea cazuală privește și adjectivele și pronumele, indicând rolul lor sintactic. Ordinea cuvintelor este astfel mai puțin constrângătoare decât într-o limbă cu flexiune redusă, precum engleza.

Nominativul indică subiectul sau numele predicativ. Propoziția „Fata a alergat” poate avea formele puella cucurrit și cucurrit puella.
Genitivul exprimă posesia, apartenența sau alte raporturi cu un substantiv ori adjectiv, ca în „calul bărbatului”. Are și valoare partitivă, întâlnită în expresii precum „un grup de persoane” sau „un număr de daruri”, în care substantivele corespunzătoare lui „persoane” și „daruri” sunt la genitiv. Unele verbe și adjective cer acest caz. Exemplele Pōculum plēnum vīnī est. și Dominus servī eum verberāverat. înseamnă „Paharul este plin de vin”, respectiv „Stăpânul sclavului îl bătuse”.
Dativul indică de regulă complementul indirect. Apare și cu anumite verbe sau prepoziții, cu valoare de referință, de agent ori de posesor. Dativul agentului este folosit în conjugarea perifrazică pasivă, iar cel posesiv apare cu sum. În Mercātor fēminae stolam trādit., „Negustorul înmânează femeii stola”, fēminae este la dativ.
Acuzativul indică complementul direct și poate servi drept subiect al unei construcții infinitivale neacordate. Cu o prepoziție, poate exprima un complement circumstanțial, inclusiv direcția spre un loc. Este folosit și pentru durata unei acțiuni. Vir puerum necāvit. înseamnă „Bărbatul l-a ucis pe băiat”.
Ablativul exprimă separarea sau deplasarea dintr-un loc, cauza, agentul, instrumentul și alte valori adverbiale. Poate indica un reper temporal precis sau localizarea, poate apărea după anumite prepoziții și poate exprima termenul unei comparații de superioritate, inferioritate ori egalitate. Cum puerō ambulāvistī. înseamnă „Ai mers cu băiatul”.
Vocativul este cazul adresării directe și poate fi folosit și în saluturi. Forma sa coincide adesea cu nominativul. La substantivele declinării a II-a terminate în -us, vocativul singular are -e. Cele terminate în -ius, precum fīlius, au -ī, ca în filī, formă distinctă de nominativul plural filiī. În «Domine!» clāmāvit servus., sclavul strigă „Stăpâne!”.
Locativul indică localizarea în spațiu sau timp și continuă un caz indo-european. Este mult mai rar decât celelalte și apare îndeosebi cu nume de orașe, localități mici și insule, precum și cu unele substantive comune, între care domus, „casă”, humus, „pământ”, și rus, „țară” sau „mediul rural”. La singularul declinărilor I și a II-a, forma sa coincide cu genitivul, ca în Roma → Romae, „la Roma”. La pluralul tuturor declinărilor și la singularul celorlalte, coincide cu ablativul, ca în Athēnae → Athēnīs, „la Atena”. Sunt păstrate și rurī, „la țară”, și domī, „acasă”. În cazul substantivului de declinarea a IV-a domus, domī diferă de formele obișnuite ale celorlalte cazuri.

Latina nu are articol hotărât sau nehotărât. Astfel, puer currit poate însemna atât „Băiatul aleargă”, cât și „Un băiat aleargă”.^[70]

Adjective

Adjectivul determină un substantiv sau se predică despre acesta, exprimând o calitate ori un alt raport. Se acordă cu substantivul în gen, număr și caz, fără ca acordul să impună aceeași declinare sau terminație. Adjectivele regulate se împart în două clase, după modelul de flexiune. Au și forme de comparativ și superlativ. Unele numerale se declină, de asemenea, ca adjective.^[71]

Prima clasă urmează declinarea a II-a la masculin și neutru și declinarea I la feminin, de unde denumirea de tipar „2-1-2”. Modelul bonus, -a, -um ilustrează această distribuție, comparabilă cu flexiunea substantivelor dominus, -i, rosa, -ae și templum, -i. În seria mortuus, mortua, mortuum, „mort”, femininul mortua se declină ca puella, „fată”, masculinul mortuus ca dominus, „stăpân”, iar neutrul mortuum ca auxilium, „ajutor”.^[72]

Adjectivele din a doua clasă urmează în principal declinarea a III-a și pot avea una, două sau trei terminații la nominativul singular. Modelul felix, felicis are o singură terminație pentru cele trei genuri, iar enunțarea sa folosește nominativul și genitivul singular. Fortis, forte deosebește neutrul de forma comună masculinului și femininului. Acer, acris, acre are câte o terminație pentru fiecare gen. La nominativul plural neutru, adjectivele au terminația -ia, ca în omnia, „toate” sau „totul”. Substantivele declinării a III-a pot avea la același caz -a ori -ia, ca în capita, „capete”, și animalia, „animale”.^[71]

Prepoziții și cuvinte neflexionare

Întrebuințarea prepozițiilor depinde de tipul construcției. Cele mai multe cer acuzativul sau ablativul. În apud puerum, redat prin „cu băiatul”, puerum este acuzativul lui puer, „băiat”. În sine puero, „fără băiat”, puero este la ablativ. Unele adpoziții sunt descrise ca având regim de genitiv, între exemplele oferite aflându-se gratia și tenus. Adverbele, prepozițiile și interjecțiile nu au paradigme de declinare sau conjugare.^[73]

Verbe

O conjugare este un grup de verbe cu forme flexionare asemănătoare.^[74] Verbele regulate se încadrează în patru conjugări principale, identificate după finalul temei de prezent. Această temă poate fi găsită prin îndepărtarea terminației -re, sau a lui -rī la verbele deponente, din infinitivul prezent. Tipurile tematice sunt moștenite din indo-europeană și pot fi comparate cu cele ale altor limbi ale familiei.

La conjugarea I, infinitivul are -ā-re sau -ā-rī, ca în amāre, „a iubi”, și hortārī, „a îndemna”. Conjugarea a II-a are -ē-re sau -ē-rī, ca în monēre, „a avertiza”, și verērī, „a se teme”. Conjugarea a III-a are -ere sau -ī, ca în dūcere, „a conduce”, și ūtī, „a folosi”. Conjugarea a IV-a are -ī-re sau -ī-rī, ca în audīre, „a auzi”, și experīrī, „a încerca”.^[75]

În interiorul acestor patru conjugări pot fi deosebite cinci tipuri tematice, cu ā, ē, consoană, i scurt și ī. Conjugarea a III-a este astfel împărțită în subtipurile IIIa și IIIb. Tabelul următor ilustrează atât tipul temei, cât și diferențele dintre formele de prezent, viitor și infinitiv.

Tipurile tematice ale conjugării
Conjugare	Temă	Persoana I singular	Persoana a III-a singular	Viitor	Infinitiv
I	ā	amō	amat	amābit	amāre
a II-a	ē	habeō	habet	habēbit	habēre
IIIa	consoană	dīcō	dīcit	dīcet	dīcere
IIIb	i scurt, numit „impur”	faciō	facit	faciet	facere
a IV-a	ī	audiō	audit	audiet	audīre

Conjugarea urmează în esență un mecanism comun, asupra căruia vocala temei produce modificări ale desinențelor. Formarea viitorului este explicată prin proveniența unor forme din conjunctiv. Pentru verbele cu ā sau ē lung, această formare ar fi produs coincidența cu prezentul, ceea ce a dus la folosirea altor desinențe de viitor.

Verbele neregulate nu urmează modelele obișnuite la formarea tuturor formelor flexionare. Între ele se află esse, „a fi”, velle, „a vrea”, ferre, „a purta”, edere, „a mânca”, dare, „a da”, īre, „a merge”, posse, „a putea”, fieri, „a se întâmpla”, și compusele lor.^[75]

Temele de prezent și de perfect

Flexiunea verbală se organizează în două sisteme, infectum și perfectum. Primul cuprinde prezentul, imperfectul și viitorul, timpuri care nu prezintă acțiunea ca încheiată. Ea poate avea loc în prezent, se poate repeta în trecut fără indicarea momentului încheierii sau se poate situa în viitor. În infectum, rădăcina se păstrează, spre deosebire de tema proprie a perfectului, care poate avea o formă neregulată.

Perfectum, de la perficere, „a termina” sau „a completa”, prezintă acțiunea ca încheiată și cuprinde perfectul, mai-mult-ca-perfectul și viitorul anterior. Diferențele de temă sunt ilustrate prin capere și perfectul cepi, scribere și scripsi, ferre și tuli, esse și fui, dicere și dixi.

Alte exemple pun în contrast tema mitt- cu tema mis- în forme de viitor și de mai-mult-ca-perfect.

Exemple de teme verbale în forme temporale
Timp	Formă
Mai-mult-ca-perfect	miserat
Viitor	mittet
Viitor anterior	miserit

Moduri, diateze și forme nepersonale

Latina are trei moduri finite principale. Indicativul exprimă realitatea, certitudinea și ceea ce este prezentat ca adevăr obiectiv. Conjunctivul exprimă irealitatea, îndoiala sau fapte neconfirmate, apare în subordonare și poate avea valoare optativă. Imperativul exprimă un ordin, o rugăminte sau un îndemn și nu are forme în sistemul perfectum.

Infinitivul este o formă nepersonală care poate depinde de un alt verb sau poate exprima o acțiune în mod abstract. În unele clasificări este enumerat între moduri, iar în altele este prezentat separat, împreună cu celelalte forme nepersonale. Acestea cuprind participiul, gerunziul, gerundivul și supinul. Participiile sunt formate de la verbe și au patru tipuri principale, participiul prezent activ, perfect pasiv, viitor activ și viitor pasiv.

Verbul deosebește trei persoane și două numere, singularul și pluralul, ceea ce produce șase combinații de persoană și număr la fiecare timp. Cele două diateze principale sunt activa, în care subiectul este agentul, și pasiva, în care el suportă acțiunea. Se păstrează și resturi ale diatezei medii. Descrierea verbală deosebește aspectul perfectiv de cel imperfectiv. Paradigma unui verb nedeponent este prezentată ca având aproximativ 130 de desinențe.^{[notă 10]}

Formele principale ale verbului

Verbele sunt de obicei enunțate prin patru forme principale, care permit identificarea temelor și construirea paradigmei.

Prima este persoana I singular a indicativului prezent activ. La verbele impersonale este folosită persoana a III-a singular.
A doua este infinitivul prezent activ.
A treia este persoana I singular a indicativului perfect activ, sau persoana a III-a singular pentru verbele impersonale.
A patra este supinul ori nominativul singular al participiului perfect pasiv. Poate fi indicat un singur gen sau toate cele trei forme, cu -us la masculin, -a la feminin și -um la neutru. Pentru verbele care nu pot fi folosite la pasiv se poate da participiul viitor. Dicționarele moderne care indică un singur gen tind să ofere masculinul, în timp ce multe dicționare mai vechi dau neutrul, coincident cu supinul. Uneori a patra formă lipsește din enunțarea verbelor intranzitive, deși acestea pot avea pasiv impersonal și supin.

Timpurile indicativului activ

Cele șase timpuri principale ale indicativului se distribuie între sistemul de prezent și cel de perfect. Fiecare formă are desinențe corespunzătoare persoanei, numărului și diatezei. Pronumele subiectului la persoanele I și a II-a sunt în general omise, cu excepția întrebuințărilor emfatice.

Tabelul prezintă terminațiile obișnuite ale indicativului activ. La viitor, prima variantă din fiecare celulă aparține conjugărilor I și a II-a, iar a doua conjugărilor a III-a și a IV-a.

Desinențele indicativului activ
Timp	Singular			Plural
Timp	Persoana I	Persoana a II-a	Persoana a III-a	Persoana I	Persoana a II-a	Persoana a III-a
Prezent	-ō/m	-s	-t	-mus	-tis	-nt
Viitor	-bō, -am	-bis, -ēs	-bit, -et	-bimus, -ēmus	-bitis, -ētis	-bunt, -ent
Imperfect	-bam	-bās	-bat	-bāmus	-bātis	-bant
Perfect	-ī	-istī	-it	-imus	-istis	-ērunt
Viitor anterior	-erō	-eris/erīs	-erit	-erimus/-erīmus	-eritis/-erītis	-erint
Mai-mult-ca-perfect	-eram	-erās	-erat	-erāmus	-erātis	-erant

Verbe deponente

Unele verbe sunt deponente, având forme pasive, dar sens activ. Un exemplu este hortor, hortārī, hortātus sum, „a îndemna”.^[76]

Sintaxă

Sintaxa stabilește raporturile dintre părțile enunțului și organizarea lor potrivit regulilor limbii. În latină, acordul privește genul, numărul, cazul și persoana. Adjectivul și verbul își adaptează trăsăturile la substantivul cu care se acordă, rezultând acordul substantiv–adjectiv și substantiv–verb. Propoziția Animus aequus optimum est aerumnae condimentum ilustrează aceste raporturi.^[77]^{[notă 12]}

Topica latină este relativ liberă, deoarece flexiunea indică raporturile dintre cuvinte. Tiparul subiect–obiect–verb este prezentat ca o ordine de bază, fără ca stabilirea unei ordini „naturale” să fie lipsită de dificultăți. Omnia mutantur, nihil interit, „Totul se schimbă, nimic nu piere”, exemplifică o construcție descrisă drept firească.^[78] Abaterile de la ordinea de bază, numite figurate, inverse sau oblice, pot avea motivații de ordin etic sau estetic. În Vim Demostenes habuit, substantivul vim precedă subiectul Demostenes, iar poziția inițială servește reliefării sale. Ordinea cuvintelor poate astfel schimba accentul enunțului și nuanțele sale, fără a modifica raporturile exprimate prin desinențe.

Lexic

Fondul lexical latin este în cea mai mare parte italic și provine, în ultimă instanță, din protoindo-europeană. Pe lângă acest fond moștenit, latina a încorporat împrumuturi din limbile cu care a intrat în contact.

Vocabularul s-a îmbogățit și prin derivare și compunere, care produceau adjective, substantive și verbe din elemente purtătoare de sens.^[79] Adjectivul omnipotens, „atotputernic”, este format din omnis, „tot”, și potens, „puternic”, prin eliminarea lui s final din omnis și alipirea celor două elemente. Compunerea putea schimba și partea de vorbire, producând substantive din elemente verbale sau verbe din substantive și adjective.^[80]

Numerale

În Antichitate, numerele erau reprezentate prin litere. În prezent pot fi folosite și cifrele arabe, alături de cele romane. Numeralele 1, 2 și 3, precum și sutele întregi de la 200 la 900, se declină ca substantivele și adjectivele, având terminații în funcție de gen.^[81]

Numerale latine
Formă latină	Cifră romană	Valoare
ūnus, ūna, ūnum (masculin, feminin, neutru)	I	unu
duo, duae, duo (m., f., n.)	II	doi
trēs, tria (m./f., n.)	III	trei
quattuor	IIII sau IV	patru
quīnque	V	cinci
sex	VI	șase
septem	VII	șapte
octō	IIX sau VIII	opt
novem	VIIII sau IX	nouă
decem	X	zece
quīnquāgintā	L	cincizeci
centum	C	o sută
quīngentī, quīngentae, quīngenta (m., f., n.)	D	cinci sute
mīlle	M	o mie

Numeralele de la 4 la 100 sunt indeclinabile. Ca în limbile romanice moderne, forma folosită pentru numărarea izolată este cea masculină, astfel că „1, 2, 3” se spune ūnus, duo, trēs.^[82]

Evoluția morfosintactică spre limbile romanice

Transformarea varietăților populare ale latinei a favorizat construcțiile analitice în locul celor sintetice. Raporturi exprimate anterior prin flexiune au ajuns să fie indicate prin mai multe cuvinte, prin prepoziții și prin ordinea elementelor în propoziție.

Reorganizarea flexiunii nominale

Terminațiile celor șase cazuri principale s-au redus treptat, iar funcțiile lor au fost preluate de sintagme prepoziționale. Tendința generală a fost păstrarea acuzativului, deși unele limbi și varietăți au conservat mai mult timp opoziții cazuale. Tendința spre un sistem prepozițional era observabilă încă din latina arhaică, dar schimbările fonetice ale vorbirii populare au făcut ulterior tot mai dificilă menținerea paradigmelor cazuale și au accelerat pierderea lor.

Tabelele următoare compară formele lui rosa și bonus în latina clasică și în latina vulgară.

Evoluția formelor lui *rosa*
Caz	Latină clasică	Latină vulgară
Nominativ	rosa	rosa
Acuzativ	rosam	rosa
Genitiv	rosae	rose
Dativ	rosae	rose
Ablativ	rosā

Evoluția formelor lui *bonus*
Caz	Latină clasică	Latină vulgară
Nominativ	bonus	bonus
Acuzativ	bonum	bonu
Genitiv	bonī	boni
Dativ	bonō	bonu
Ablativ	bonō

Franceza veche a păstrat un sistem cu nominativ și caz oblic până în secolul al XII-lea. Un sistem asemănător a supraviețuit în occitana veche și în varietăți retoromanice.^{[notă 13]} Româna modernă este descrisă ca păstrând un sistem de trei cazuri, posibil sub influență slavă. Ea conservă un genitiv-dativ distinct și urme de vocativ în formele feminine. În majoritatea limbilor romanice, flexiunea nominală s-a redus în principal la gen și număr, iar distincțiile cazuale se păstrează mai ales în pronumele personale, a căror poziție este fixă în sintagmele verbale.^{[notă 14]}

Marcarea pluralului urmează două tipare geografice. La nord și la vest de linia Spezia–Rimini, în nordul Italiei, pluralul este de regulă indicat prin /s/ final, continuând acuzativul plural latin. La sud și la est de aceeași linie, opoziția dintre singular și plural se exprimă prin alternanța vocalei finale, provenită din nominativul plural al declinărilor I și a II-a.

Neutrul a fost în multe cazuri absorbit de masculin, cum arată baculum, „baston”, corpus, „corp”, damnum, „pagubă”, frigus, „frig”, și cor, „inimă”. Pierderea neutrului prezintă însă excepții în România, Galicia și Asturias. În varietățile asturiene există substantive necontabile cu terminație neutră -o, precum și o terminație adjectivală proprie pentru acordul cu substantive necontabile sau de materie, indiferent dacă acestea se termină în -a, -o, -u ori consoană.

Forme verbale compuse

În sistemul verbal s-au dezvoltat forme compuse, de obicei prin combinarea lui habere cu participiul trecut al altui verb, în paralel cu paradigma sintetică existentă. Pasiva este construită cu auxiliarul „a fi” și participiul verbului. Franceza și italiana folosesc „a fi” și ca auxiliar la timpurile compuse ale verbelor de stare și de mișcare.

Construcțiile pasive compuse existau deja în latina clasică la perfect și mai-mult-ca-perfect, cu auxiliarele sum și eram. În latina medievală, în locul acestora puteau apărea fui și fueram.^[24]

Deixis și formarea articolelor

Vorbirea colocvială acorda o importanță crescută elementului deictic, care indică ființe sau obiecte în raport cu situația comunicării. Demonstrativele au început să însoțească tot mai frecvent substantivele, mai ales când se refereau la un element menționat anterior. Construcții precum ille vir, „bărbatul”, și illa femina, „femeia”, ilustrează folosirea demonstrativului pentru precizarea genului și numărului substantivului.

În întrebuințarea anaforică, valoarea demonstrativă a lui ille, sau a lui ipse în unele regiuni, s-a estompat. Aceste forme au ajuns să însoțească substantive care desemnau ființe și obiecte cunoscute participanților la comunicare. Din acest proces s-au dezvoltat articolele hotărâte, inexistente în latina clasică și prezente în toate limbile romanice. Formele spaniole el, la, los, las, lo ilustrează rezultatele acestei evoluții.

Numeralul unus, folosit cu sensul nehotărât de „un oarecare” sau „anumit”, și-a extins întrebuințarea înaintea substantivelor care introduceau în discurs entități nemenționate anterior și informație nouă. Astfel au apărut articolele nehotărâte, de asemenea absente din latina clasică. În spaniolă, ele au formele un, una, unos, unas.

Determinanți, prepoziții și ordinea cuvintelor

În latina clasică, determinanții se găseau de regulă în interiorul frazei. Latina vulgară a favorizat o ordine în care cuvintele se succedau potrivit unei determinări progresive, iar perioadele sintactice deveneau mai scurte. La sfârșitul epocii imperiale, această ordine se răspândea și în scris, deși se păstrau elemente ale construcției mai vechi, în special în subordonate.

Prepozițiile existente nu mai răspundeau tuturor nevoilor gramaticale, ceea ce a favorizat crearea altora, adesea prin îmbinarea a două sau trei prepoziții anterioare. Exemplele de mai jos ilustrează asemenea combinații.

Exemple românești de formare a prepozițiilor din elemente latine
Formă românească	Elemente latine
asupra	ad + supra
din	de + in
dintre	de + inter
după	de + post
pentru	per + intro
prin	per + in

Ordinea relativ liberă a elementelor, moștenită din latină, continuă să aibă un rol în limbile romanice. Totuși, tiparul predominant a devenit subiect–verb–obiect. Limbile romanice din sud-est permit o flexibilitate mai mare a poziției subiectului.

Moștenirea latinei

Limbile descendente și influența lexicală

Articol principal: Limbi romanice

Limbile romanice continuă latina vorbită în diferitele regiuni ale Imperiului Roman. Acest grup cuprinde româna, italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana, galiciana, occitana, francoprovensala, sarda, romanșa, friulana, ladina, istroromâna, meglenoromâna și aromâna. Din aceeași familie fac parte aragoneza, asturleoneza, corsicana, emiliano-romagnola, istriota, ligura, lombarda, napolitana, piemonteza, siciliana, valona și veneta. Printre limbile romanice dispărute se numără dalmata, romanica panonică și mozaraba.

Numeroase împrumuturi latine și romanice se regăsesc și în albaneză și engleză, iar altele au intrat în germană, neerlandeză, norvegiană, daneză și suedeză.^[83]^[84] Pentru albaneză, Irena Sawicka menționează o estimare potrivit căreia 60% din vocabular este alcătuit din cuvinte latine provenite din perioade diferite. Ea amintește și clasificarea albanezei drept limbă romanică în primele etape ale albanologiei, precum și ipoteza unei origini comune a albanezei și românei. Autoarea caracterizează gramatica românei drept aproape identică celei albaneze, dar arată că asemănările pot fi și efectul convergenței ulterioare din cadrul uniunii lingvistice balcanice.^[83]

Influența latinei asupra englezei s-a manifestat în toate etapele dezvoltării acesteia în insulele britanice. În Evul Mediu, împrumuturile au fost legate de uzul ecleziastic introdus odată cu misiunea lui Augustin de Canterbury din secolul al VI-lea și, după cucerirea normandă, de contactul cu anglo-normanda.^[85] Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, scriitorii englezi au creat numeroase cuvinte pornind de la latină și greacă. Aceste formații savante au primit denumirea de inkhorn terms, care le asociază metaforic cu cerneala cărturarilor. Multe au avut o singură utilizare și au fost uitate, dar altele, precum imbibe și extrapolate, s-au păstrat. O mare parte dintre cuvintele polisilabice frecvente din engleză au origine latină prin intermediul francezei vechi.

Estimările citate pentru proporția vocabularului de origine romanică sunt de 59% în engleză, 20% în germană și 14% în neerlandeză.^[86]^[87]^[88] Aceste proporții pot crește considerabil dacă sunt luate în calcul numai cuvintele care nu sunt compuse și nici derivate. Dialectul logudorez al sardei și italiana standard au fost prezentate drept cele două varietăți contemporane cele mai apropiate de latină.^[89]

Terminologia științifică și juridică

Administrația, medicina și tehnica romană au contribuit la răspândirea terminologiei latine în domenii specializate. Sistemul linnean de clasificare a plantelor și animalelor a fost influențat de Historia Naturalis, enciclopedia lui Pliniu cel Bătrân despre oameni, locuri, plante, animale și alte subiecte. Numele de specii și de grupuri taxonomice continuă să fie alcătuite din termeni latini sau latinizați.

Scrierile medicale, între care cele ale lui Galen, au transmis o terminologie alcătuită în mare parte din elemente latine și grecești, cele grecești fiind adesea preluate prin latină. Ingineria romană a contribuit, de asemenea, la formarea terminologiei științifice. Principiile dreptului roman s-au păstrat parțial în numeroși termeni și locuțiuni juridice latine. Filosofia, teologia, dreptul și medicina continuă să folosească expresii și abrevieri latine. Există și reviste științifice publicate integral sau parțial în latină.

Epigrafia

Inscripțiile latine constituie obiectul epigrafiei. O parte a lor a fost publicată în Corpus Inscriptionum Latinarum, o colecție monumentală în mai multe volume, alcătuită potrivit unor convenții internaționale. Deși autorii și editorii diferă de la un volum la altul, prezentarea urmează o structură comparabilă, cu textul inscripțiilor și un aparat critic care consemnează proveniența și informațiile relevante. Sunt cunoscute aproximativ 270.000 de inscripții latine.^[91] Latina este folosită și ca limbă de redactare a acestei colecții.

Studiul și predarea latinei

În istoria europeană, educația clasică a fost considerată mult timp o componentă importantă a formării intelectuale și a accesului la mediile cultivate. Studiul latinei și al grecii clasice a ocupat un loc important în educația europeană și nord-americană, îndeosebi în disciplinele umaniste, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.^[92]

În România

În România, studiul limbii latine este legat atât de cunoașterea limbii și a literaturii clasice, cât și de înțelegerea originii romanice a limbii române și a moștenirii culturale greco-romane. În învățământul gimnazial, latina este studiată în clasa a VII-a prin disciplina Elemente de limbă latină și de cultură romanică, inclusă în trunchiul comun al ariei curriculare Limbă și comunicare. Programa urmărește recunoașterea unor elemente esențiale ale limbii latine, raportarea acestora la limba română și la alte limbi romanice, traducerea ghidată a unor enunțuri și texte scurte și familiarizarea cu elemente de cultură și civilizație greco-romană.^[93] Programa din 2017 a făcut parte din reforma curriculară a învățământului gimnazial aplicată succesiv pe clase. Pentru clasa a VII-a, aceasta a intrat în aplicare în anul școlar 2019–2020. În sistemul anterior, programa aprobată în 2008 prevedea studiul limbii latine în clasa a VIII-a, astfel că reforma a mutat studiul obligatoriu al elementelor de limbă latină și cultură romanică în clasa a VII-a.^[94]^[95]

În învățământul liceal, noile planuri-cadru pentru profilul umanist prevăd limba latină în curriculumul de specialitate. La specializările filologie și științe sociale, disciplina este studiată în clasele a IX-a și a X-a, iar la filologie continuă în clasele a XI-a și a XII-a. Pentru specializarea filologie, planul-cadru prevede o oră pe săptămână în clasele a IX-a și a X-a, două ore în clasa a XI-a și o oră în clasa a XII-a.^[96] Noile programe liceale sunt introduse începând cu clasa a IX-a din anul școlar 2026–2027, urmând aplicarea progresivă la generațiile următoare.^[97]

Studiul limbii latine continuă și în învățământul superior, îndeosebi în cadrul programelor de filologie clasică și al disciplinelor consacrate limbilor, literaturilor și culturilor Antichității. La acest nivel sunt aprofundate gramatica, traducerea și interpretarea textelor, istoria limbii și literatura latină.

În alte țări

Educația clasică a avut un rol important și în Statele Unite. Numeroși întemeietori ai statului american au studiat în școli cu profil clasic sau cu profesori particulari. Dintre cei 89 de semnatari ai Declarației de Independență și participanți la Convenția Constituțională luați în considerare de Richard M. Gummere, 36 urmaseră un colegiu colonial, iar toate aceste colegii ofereau un curriculum clasic.^[98]

În perioada colonială, admiterea la Harvard presupunea cunoașterea latinei, inclusiv capacitatea de a compune, vorbi sau scrie proză latină și de a versifica. Programa Harvard urma modelele Oxford și Cambridge, iar alte colegii coloniale au preluat la rândul lor modelul Harvard.^[99] Latina și studiile clasice au rămas importante în școlile secundare și în colegiile americane până în epoca de dinaintea Războiului Civil.^[100]

Latina continuă să fie predată în numeroase școli din Europa și America. În Regatul Unit este întâlnită în unele școli independente și grammar schools. În Italia face parte din programa unor forme de învățământ liceal precum liceo classico și liceo scientifico, iar în Germania este asociată în special cu liceele de tip Gymnasium. În Țările de Jos este prezentă în unele programe de tip gymnasium.

Amploarea studiului diferă considerabil de la o țară la alta. Date publicate în 2023 indicau disponibilitatea latinei în aproximativ 2,3% dintre școlile primare de stat din Regatul Unit.^[101] În Germania, peste 500.000 de elevi studiau anual latina, față de peste 800.000 în 2008. Cunoașterea limbii era încă cerută pentru unele programe universitare, deși asemenea cerințe deveniseră mai puțin frecvente.^[102]

În Statele Unite, un manual introductiv foarte utilizat este Wheelock's Latin: The Classic Introductory Latin Course, Based on Ancient Authors, scris de Frederic M. Wheelock și publicat pentru prima dată în 1956.^[103] Cambridge University Press publică, de asemenea, materiale destinate mai multor niveluri de studiu, între care seria Cambridge Latin Course și seria introductivă Minimus.

În Regatul Unit, Classical Association sprijină studiul Antichității prin publicații, granturi și alte activități. Cursuri și programe de latină sunt oferite de Universitatea Cambridge,^[104] de Open University,^[105] de unele școli independente și de organizația londoneză The Latin Programme/Via Facilis.^[106]

În Statele Unite și Canada, American Classical League sprijină studiile clasice prin organizații și activități adresate elevilor și studenților, între care National Junior Classical League, National Senior Classical League și National Latin Exam.

Latina vie și metodele moderne de predare

Mișcarea latinei vii promovează folosirea limbii latine ca mijloc de comunicare orală și scrisă, prin metode apropiate de cele utilizate în predarea limbilor moderne. Astfel de practici sunt întâlnite la Vatican și în unele instituții universitare din Statele Unite și Regatul Unit. Departamente de studii clasice de la University of Kentucky, Oxford și Princeton au introdus, în diferite forme, metode de predare bazate pe comunicare.^[107]^[108]

Unul dintre argumentele tradiționale pentru studierea latinei îl reprezintă accesul direct la literatura scrisă în această limbă. În 2006, clasicista Mary Beard sublinia că studiul latinei este legat în primul rând de accesul la textele și tradiția literară create în această limbă.^[109]

Utilizări instituționale și contemporane

Statutul oficial în state europene

Latina a avut statut oficial în mai multe state europene. În Regatul Ungariei, acest statut s-a menținut din secolul al XI-lea până în secolul al XIX-lea. În 1844, maghiara a devenit singura limbă oficială.^[110] Cel mai cunoscut poet de origine maghiară care a scris în latină a fost Janus Pannonius.

În Regatul Poloniei și în Uniunea statală polono-lituaniană, latina a fost recunoscută oficial și utilizată pe scară largă între secolele al X-lea și al XVIII-lea.^[111]^[112]^[113]^[114] Era frecventă în relațiile externe și cunoscută ca a doua limbă de o parte a nobilimii.^[114] Descrierea lui Daniel Defoe din 1728 ilustra răspândirea ei prin imaginea unui călător care putea străbate Polonia cunoscând numai latina.

Latina a fost și limba oficială a Parlamentului Croației din secolul al XIII-lea până în 1847.^[115] Cele mai vechi documente păstrate ale sesiunilor parlamentare ținute la Zagreb, Zagabria, datează din 19 aprilie 1273 și folosesc denumirea Congregatio Regni totius Sclavonie generalis. Există o bogată literatură croată de expresie latină. Inscripții latine au fost utilizate pe monedele croate emise în anii pari până la adoptarea monedei euro la 1 ianuarie 2023.^[116]

Bisericile și liturghia

Biserica Catolică este cea mai mare organizație care păstrează latina în contexte oficiale și în alte forme de utilizare instituțională. Latina este limba oficială a Sfântului Scaun, limba principală a publicației Acta Apostolicae Sedis și limba de lucru a Tribunalului Rota Romana. Documentele oficiale ale Sfântului Scaun și mesajele papale redactate în latină sunt traduse ulterior în alte limbi. Ea este folosită și în presa și în emisiunile radiofonice ale Sfântului Scaun.

În Biserica Catolică, celebrarea liturghiei în latină a fost obligatorie până la Conciliul Vatican II, desfășurat între 1962 și 1965, care a permis utilizarea limbilor vernaculare. Latina rămâne limba ritului roman și este folosită și în celelalte rituri latine. Liturghia tridentină, numită și forma extraordinară sau liturghia latină tradițională, este celebrată în latină. Liturghia lui Paul al VI-lea, numită și forma ordinară sau Novus Ordo, este de obicei celebrată în limba locală, dar poate fi și este adesea oficiată integral sau parțial în latină, mai ales la reuniuni multilingve. În universitățile pontificale, cursurile postuniversitare de drept canonic și lucrările aferente sunt în latină. La Vatican se află singurul bancomat din lume care oferă instrucțiuni în această limbă.^[117]

Caracterul conservator al normei utilizate în liturghie și teologie este asociat cu necesitatea păstrării sensului termenilor pentru cititori din epoci diferite. Această funcție de stabilitate coexistă cu utilizările contemporane ale latinei ca limbă de comunicare. În noiembrie 2012, papa Benedict al XVI-lea a întemeiat Academia Pontificală de Latinitate pentru promovarea limbii la nivel mondial.^[1]

Latina este prezentă și în tradiția anglicană. După publicarea Book of Common Prayer în 1559, a apărut în 1560 o ediție latină destinată universităților.^[118] La Oxford se păstrează slujbe în latină și un serviciu anual cu predică latină, moștenire a perioadei în care aceasta era limba vorbită în universitate.^[119] A fost publicată și o versiune latină a ediției americane din 1979 a Book of Common Prayer.^[120]

Devize și simboluri publice

Numeroase instituții, organizații, școli și guverne folosesc devize latine, asociate cu solemnitatea, tradiția și originile culturii occidentale.^[121] În instituțiile Uniunii Europene, denumirile latine din unele sigle au fost utilizate ca soluție de compromis lingvistic și ca expresie a patrimoniului comun european, ilustrată de Consilium.

Deviza Canadei, A mari usque ad mare, înseamnă „De la o mare la alta”, iar majoritatea devizelor provinciale sunt tot în latină. Crucea Victoria canadiană urmează modelul distincției britanice, dar înlocuiește inscripția engleză For Valour cu Pro Valore, „Pentru vitejie”, în contextul bilingvismului oficial canadian.

Deviza Spaniei, Plus ultra, înseamnă „Mai departe” sau „Dincolo”.^[122] Ea provine din deviza personală a lui Carol Quintul, împărat romano-german și rege al Spaniei sub numele de Carol I. Formula inversează sensul expresiei Non terrae plus ultra, „Nu mai există pământ dincolo”, care, potrivit legendei, avertiza asupra limitei lumii cunoscute la Coloanele lui Hercule, de o parte și de alta a strâmtorii Gibraltar. Carol a adoptat deviza după descoperirea Lumii Noi de către Columb. Ea a căpătat și sensuri figurate legate de asumarea riscurilor și urmărirea excelenței.

În Statele Unite, E pluribus unum, „Din mai mulți, unul”, a fost deviza națională neoficială până în 1956. Formula continuă să figureze pe Marele Sigiliu al Statelor Unite, pe drapelele și sigiliile celor două camere ale Congresului și pe drapelele statelor Michigan, Dakota de Nord, New York și Wisconsin. Cele 13 litere ale devizei simbolizează cele 13 colonii inițiale care s-au revoltat împotriva Coroanei britanice. Ea apare pe toate monedele aflate în emisiune și s-a regăsit pe majoritatea emisiunilor din istoria țării.

Mai multe state americane au devize latine.

Stat	Deviză	Sens
Arizona	Ditat deus	Dumnezeu îmbogățește
Connecticut	Qui transtulit sustinet	Cel care a strămutat susține
Kansas	Ad astra per aspera	Prin greutăți, către stele
Colorado	Nil sine numine	Nimic fără providență
Idaho	Esto perpetua	Să dăinuie pentru totdeauna
Michigan	Si quaeris peninsulam amoenam, circumspice	Dacă dorești să găsești o peninsulă plăcută, privește în jur
Missouri	Salus populi suprema lex esto	Bunăstarea poporului să fie legea supremă
New York	Excelsior	Mereu mai sus
Carolina de Nord	Esse quam videri	A fi, în loc de a părea
Carolina de Sud	Dum spiro spero	Cât timp respir, sper
Virginia	Sic semper tyrannis	Așa se întâmplă întotdeauna tiranilor
Virginia de Vest	Montani semper liberi	Oamenii munților sunt întotdeauna liberi

Deviza statului Michigan este inspirată de inscripția dedicată lui Christopher Wren din Catedrala Saint Paul din Londra.

Devizele unor organizații militare folosesc același registru.

Organizație	Deviză	Sens
Garda de Coastă a Statelor Unite	Semper Paratus	Întotdeauna pregătiți
Corpul Pușcașilor Marini ai Statelor Unite	Semper Fidelis	Întotdeauna credincioși
Forța Spațială a Statelor Unite	Semper Supra	Întotdeauna deasupra
Royal Air Force	Per ardua ad astra	Prin încercări, către stele
Forțele Armate Canadiene	Vigilamus pro te	Stăm de strajă pentru tine

Ministerul Justiției din Filipine folosește Justitiae Pax Opus, „Pacea este lucrarea dreptății”. Deviza Universității Harvard este Veritas, „Adevăr”. În mitologia romană, Veritas era zeița adevărului, fiica lui Saturn și mama Virtuții.

Elveția folosește forma latină scurtă Helvetia pe monede și timbre, unde spațiul nu permite redarea denumirii în toate cele patru limbi oficiale. Din motive asemănătoare, codul internațional pentru vehicule CH și domeniul de internet .ch provin din Confoederatio Helvetica, denumirea latină completă a țării.

Presă, radio și comunități online

Episodul 84 al podcastului în latină QDP, De Ludo "Mysterium"

Unele instituții media au difuzat știri și alte materiale în latină pentru publicul interesat de această limbă. Printre ele se numără Radio Bremen din Germania, radioul finlandez YLE și serviciile de radio și televiziune ale Vaticanului.^[123]^[124]^[125] Emisiunea finlandeză Nuntii Latini, începută în 1989, s-a încheiat în iunie 2019.^[126]

Există ziare online, pagini web și forumuri întreținute în latină de pasionați. Ephemeris este un exemplu de publicație de știri în această limbă. Wikipedia în latină a depășit 140.000 de articole. Organizațiile și cercurile informale, numite circuli, susțin utilizarea latinei vorbite dincolo de instituțiile religioase și de învățământ.^[127]

Film, televiziune și muzică

Dialoguri latine apar în producții cu acțiune plasată în Antichitate, precum Sebastiane, Patimile lui Hristos și serialul Barbarians din 2020. În alte producții, între care Exorcistul și episodul Jughead din Lost, latina este folosită pentru asocierile sale religioase sau filosofice. Dialogurile sunt însoțite de obicei de subtitrări.

Există și cântece cu versuri latine. Libretul operei-oratoriu Oedipus rex de Igor Stravinski este în latină.

Exemple de texte latine

Opera clasică Commentarii de Bello Gallico, cunoscută în română ca Războiul galic, a lui Iulius Cezar, începe cu următorul pasaj.^[128]

„Gallia est omnis divisa in partes tres, quarum unam incolunt Belgae, aliam Aquitani, tertiam qui ipsorum lingua Celtae, nostra Galli appellantur. Hi omnes lingua, institutis, legibus inter se differunt. Gallos ab Aquitanis Garumna flumen, a Belgis Matrona et Sequana dividit. Horum omnium fortissimi sunt Belgae, propterea quod a cultu atque humanitate provinciae longissime absunt, minimeque ad eos mercatores saepe commeant atque ea quae ad effeminandos animos pertinent important, proximique sunt Germanis, qui trans Rhenum incolunt, quibuscum continenter bellum gerunt. Qua de causa Helvetii quoque reliquos Gallos virtute praecedunt, quod fere cotidianis proeliis cum Germanis contendunt, cum aut suis finibus eos prohibent aut ipsi in eorum finibus bellum gerunt. Eorum una pars, quam Gallos obtinere dictum est, initium capit a flumine Rhodano, continetur Garumna flumine, Oceano, finibus Belgarum. attingit etiam ab Sequanis et Helvetiis flumen Rhenum. vergit ad septentriones. Belgae ab extremis Galliae finibus oriuntur. pertinent ad inferiorem partem fluminis Rheni. spectant in septentrionem et orientem solem. Aquitania a Garumna flumine ad Pyrenaeos montes et eam partem Oceani quae est ad Hispaniam pertinet. spectat inter occasum solis et septentriones.”

Într-o altă redare a aceluiași text, vocalele lungi sunt indicate prin apices, inclusiv înaintea grupurilor nf și ns, unde lungimea vocalică apare automat.

„Gallia est omnis dívísa in partés trés, quárum únam incolunt Belgae, aliam Aquítání, tertiam quí ipsórum linguá Celtae, nostrá Gallí appellantur. Hí omnés linguá, ínstitútís, légibus inter sé differunt. Gallós ab Aquítánís Garumna flúmen, á Belgís Mátrona et Séquana dívidit. Hórum omnium fortissimí sunt Belgae, proptereá quod á cultú atque húmánitáte próvinciae longissimé absunt, miniméque ad eós mercátórés saepe commeant atque ea quae ad efféminandós animós pertinent important, proximíque sunt Germánís, quí tráns Rhénum incolunt, quibuscum continenter bellum gerunt. Quá dé causá Helvétií quoque reliquós Gallós virtúte praecédunt, quod feré cotídiánís proeliís cum Germánís contendunt, cum aut suís fínibus eós prohibent aut ipsí in eórum fínibus bellum gerunt. Eórum úna pars, quam Gallós obtinére dictum est, initium capit á flúmine Rhodanó, continétur Garumná flúmine, Óceanó, fínibus Belgárum. attingit etiam ab Séquanís et Helvétiís flúmen Rhénum. vergit ad septentriónés. Belgae ab extrémís Galliae fínibus oriuntur. pertinent ad ínferiórem partem flúminis Rhéní. spectant in septentriónem et orientem sólem. Aquítánia á Garumná flúmine ad Pýrénaeós montés et eam partem Óceaní quae est ad Hispániam pertinet. spectat inter occásum sólis et septentriones.”

Un exemplu de latină târzie este Vulgata, traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim. Fragmentul de mai jos cuprinde primele cinci versete ale Psalmului 1, Psalmum Unum, în Vulgata Clementină.^[129]

„1 Beatus vir qui non abiit in consilio impiorum, et in via peccatorum non stetit, et in cathedra pestilentiae non sedit. 2 sed in lege Domini voluntas ejus, et in lege ejus meditabitur die ac nocte. 3 Et erit tamquam lignum quod plantatum est secus decursus aquarum, quod fructum suum dabit in tempore suo. et folium ejus non defluet. et omnia quaecumque faciet prosperabuntur. 4 Non sic impii, non sic. sed tamquam pulvis quem projicit ventus a facie terrae. 5 Ideo non resurgent impii in judicio, neque peccatores in concilio justorum.”

Vezi și

	Portal Roma Antică
	Portal Limbi

Note

↑ Formele lingua Latina și Latinum sunt transcrise [ˈlɪŋɡʷa ɫaˈtiːna] și [ɫaˈtiːnũː].
↑ Unele descrieri ale expansiunii din afara Italiei o prezintă începând cu Galiile lui Cezar și continuând până la Dacia lui Traian.
↑ Gradul de uniformitate a limbii latine este caracterizat diferit. Descrierea ei drept limbă unitară și afirmația despre variațiile reduse dintre Plaut și Apuleius coexistă cu prezentarea unei vorbiri diversificate geografic și diacronic.
↑ Datarea fibulei prenestine diferă între datările existente, fiind încadrată fie în secolul al VII-lea, fie împreună cu alte mărturii în secolul al VI-lea î.Hr. Lapis Niger este descris și drept probabil cea mai veche inscripție păstrată, cu o datare în jurul anului 600 î.Hr. Datările și calificarea unei mărturii drept cea mai veche nu sunt univoce în aceste descrieri.
↑ O descriere a contrastului dintre registre afirmă că latina cultă era foarte puțin vorbită și aproape neinteligibilă pentru majoritatea populației romane. Această caracterizare puternică a distanței dintre vorbire și literatura cultivată nu este echivalentă cu demonstrarea existenței a două limbi independente.
↑ Denumirea „latină târzie” este folosită și ca sinonim al latinei vulgare din ultimele secole ale imperiului în unele prezentări ale evoluției romane. Această accepțiune nu coincide cu definiția ei ca formă scrisă istorico-literară.
↑ În unele descrieri ale culturii postromane, latina este numită unica limbă scrisă folosită timp de mai multe secole. Această caracterizare este asociată cu activitatea cancelariilor, liturghia și cultura monastică.
↑ Caracterizările influențelor diferă. Unele prezentări afirmă că nu există indicii importante de influență celtică și nici fenomene de influență lexicală germanică în latina clasică. În alte prezentări, bracae și beber apar între împrumuturile asociate expansiunii și comerțului, fără o datare individuală.
↑ Încadrările autorilor nu sunt întotdeauna univoce. Unele liste îi includ pe Tacit și Suetoniu atât la epoca de aur, cât și la epoca de argint. Seneca este inclus între autorii perioadei clasice în periodizarea istoriei limbii și între cei ai epocii de argint în clasificarea literară.
↑ Estimarea folosește termenul spaniol desinencias, fără a preciza dacă numără terminații distincte sau forme ale paradigmei.
↑ Legenda și textul alternativ ale sursei engleze traduc propoziția la prezent prin „Ioan vede fata”, deși forma latină citată este vidit, care corespunde tiparului de perfect indicat în tabelul desinențelor.
↑ Glosa spaniolă „Un ánimo equitativamente bueno es el condimento de la miseria” descrie un suflet bun și echitabil drept un condiment al suferinței, fără să redea explicit valoarea superlativă a formei latine optimum.
↑ Sursa spaniolă oferă două repere pentru retoromană. Un pasaj menționează varietăți elvețiene care aveau cazuri până în secolul al XVIII-lea, iar altul afirmă că sistemul a fost pierdut „cu aproximativ 100 de ani în urmă”. Al doilea pasaj nu precizează data de la care este calculat intervalul, astfel că aceste formulări nu permit stabilirea unei cronologii univoce.
↑ Alte limbi indo-europene moderne, precum engleza, sunt și mai analitice. Relațiile gramaticale sunt indicate printr-o ordine strictă a cuvintelor, în condițiile unei flexiuni nominale și verbale aproape absente.

Referințe

1 2 Benedict al XVI-lea (10 noiembrie 2012). „Carta Apostólica en forma de "Motu Proprio" Latina Lingua, con la que se instituye la Pontificia Academia de Latinidad”. L'Osservatore Romano. Vatican: L'Osservatore Romano. Accesat în 21 ianuarie 2013.
1 2 Sandys, John Edwin (1910). A companion to Latin studies (în engleză). Chicago: University of Chicago Press. pp. 811–812.
↑ Goldman, Norma; Nyenhuis, Jacob E. (1982). Latin via Ovid: a first course (în engleză) (ed. 2). Detroit: Wayne State University Press. p. xv. ISBN 0-8143-1732-4. OCLC 8934659. Accesat în 31 martie 2012.
1 2 Sihler, Andrew L. (2008). New comparative grammar of Greek and Latin (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 16. ISBN 978-0-19-537336-3. OCLC 262718788.
1 2 Clark 1900, pp. 1–3.
↑ „Why is Latin a dead language?”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 5 august 2024.
↑ La misa en latín.
↑ Varrón, La lengua latina, 5, 97.
↑ Latín, castellano y lenguas romances — El léxico latino — Latín 2º.
↑ „Archaic Latin”. The American Heritage Dictionary of the English Language: Fourth Edition.
↑ Pope, Mildred K (1966). From Latin to modern French with especial consideration of Anglo-Norman; phonology and morphology. Publications of the University of Manchester, no. 229. French series, no. 6. Manchester: Manchester university press. p. 3.
↑ Monroe, Paul (1902). Source book of the history of education for the Greek and Roman period. Londra, New York: Macmillan & Co. pp. 346–352.
↑ Herman 2000, p. 5. „Cercetătorii comparatiști, mai ales în secolul al XIX-lea, tindeau să considere latina vulgară și latina literară două tipuri foarte diferite de limbaj sau chiar două limbi cu totul diferite. Această concepție este însă depășită.”
↑ Herman 2000, pp. 17–18.
↑ Herman 2000, p. 8.
↑ „History of Europe – Barbarian migrations and invasions”. Encyclopedia Britannica. Accesat în 6 februarie 2021.
↑ „The Corpus Juris Civilis: A Guide to Its History and Use by Frederick W. Dingledy :: SSRN”.
↑ Ellis, Erik Z.D. (7 aprilie 2019). The Language of Order: Latin, Greek, and Roman in the Byzantine Book of Ceremonies (Teză). University of Notre Dame. doi:10.7274/fj236111w00. Accesat în 19 iunie 2026.
↑ Chitwood, Zachary, ed. (16 iunie 2017). Byzantine Legal Culture and the Roman Legal Tradition, 867–1056. Cambridge University Press. pp. 16–44 – via Cambridge University Press.
↑ Pei, Mario; Gaeng, Paul A. (1976). The story of Latin and the Romance languages (ed. 1st). New York: Harper & Row. pp. 76–81. ISBN 978-0-06-013312-2.
↑ Pulju, Timothy. „History of Latin”. Rice University. Accesat în 3 decembrie 2019.
↑ Posner, Rebecca; Sala, Marius (1 august 2019). „Romance Languages”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 3 decembrie 2019.
↑ Introducerea lucrării Deneire 2014, pp. 10–11.
1 2 Elabani, Moe (1998). Documents in medieval Latin. Ann Arbor: University of Michigan Press. pp. 13–15. ISBN 978-0-472-08567-5.
↑ „Incunabula Short Title Catalogue”. British Library. Arhivat din original la 12 martie 2011. Accesat în 2 martie 2011.
↑ „Denumirea «neolatină» se referă la latina din vremea umanistului italian Petrarca (n.1304–d.1374), până în prezent.” Knight & Tilg 2015, p. 1.
↑ „Neolatina este denumirea latinei dezvoltate în Italia Renașterii. Originile ei sunt asociate în mod obișnuit cu Petrarca.” „What is Neo-Latin?”. Arhivat din original la 9 octombrie 2016. Accesat în 9 octombrie 2016.
↑ Demo 2022, p. 3.
↑ Latin Studies în Bergin, Law & Speake 2004, p. 272.
↑ Criticism, textual în Bergin, Law & Speake 2004, p. 272.
↑ Helander, Hans (1 aprilie 2012). „The Roles of Latin in Early Modern Europe”. L'Annuaire du Collège de France. Cours et travaux. 111 (111): 885–887. doi:10.4000/annuaire-cdf.1783. ISSN 0069-5580.
↑ Laureys, Marc, Political Action în Knight & Tilg 2015, p. 356.
↑ „El latín en la Nueva España del siglo XVII - Detalle de Estéticas y Grupos - Enciclopedia de la Literatura en México - FLM”. www.elem.mx. Accesat în 22 februarie 2025.
↑ Helmer, Ángela (2012). „La herencia latina en documentos del Perú colonial”. Revista Internacional de Lingüística Iberoamericana. 10 (2 (20)): 105–118. ISSN 1579-9425. Accesat în 22 februarie 2025.
1 2 Holmes & Schultz 2012, p. 13.
↑ Sacks, David (2003). Language Visible: Unraveling the Mystery of the Alphabet from A to Z. Londra: Broadway Books. p. 351. ISBN 978-0-7679-1172-6.
1 2 Holmes & Schultz 2012, p. 14.
↑ Horacio, Epístolas, 2, 4, 156–157.
↑ Norberg, Dag (2004) [1980]. „Latin at the End of the Imperial Age”. Manuel pratique de latin médiéval. Tradus de Johnson, Rand H. University of Michigan. Arhivat din original la 4 martie 2016. Accesat în 20 mai 2015.
↑ „Oxford Classical Texts”. global.oup.com. Oxford University Press. Accesat în 18 iunie 2026.
↑ Neo-Latin literature în Bergin, Law & Speake 2004, pp. 338–339.
↑ Allen 1978, pp. viii–ix.
↑ Oniga, Renato (2022). Latin: A Linguistic Introduction. Oxford Linguistics. p. 22.
↑ Sihler, Andrew L. (1995). New Comparative Grammar of Greek and Latin. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-508345-3. Arhivat din original la 9 noiembrie 2016.
1 2 3 4 5 6 Palmer, L. R. (1988). Introducción al latín. Barcelona: Ariel.
1 2 3 4 5 Bassols de Climent., M. Fonética Latina (con un apéndice sobre Fonemática latina por S. Mariner). Madrid: Aldecoa, S. A.
1 2 3 4 5 6 Wheelock, Frederic M. (7 iunie 2011). Wheelock's Latin. LaFleur, Richard A. (ed. 7). New York: HarperCollins. ISBN 978-0-06-199721-1.
↑ Levy 1973, p. 150.
↑ Allen 1978, pp. 45, 46.
↑ Sihler 2008, p. 174. .
↑ Allen 1978, pp. 33–34.
1 2 3 4 Ariza Viguera, M. (1989). Manual de Fonología Histórica del Español. Madrid: Síntesis.
↑ Calabrese, Andrea (2003). „On the Evolution of Short High Vowels of Latin into Romance” (PDF). University of Connecticut. Arhivat din original (PDF) la 13 noiembrie 2012. Accesat în 1 septembrie 2024.
↑ Calabrese, Andrea (2005). „On the Feature [ATR] and the Evolution of the Short High Vowels of Latin into Romance, in A View from Arjona. University of Connecticut Working Papers in Linguistics” (PDF). University of Connecticut. Arhivat din original (PDF) la 13 noiembrie 2012. Accesat în 1 septembrie 2024.
↑ Andrea, figura 18
1 2 3 Allen 1978, pp. 60–63.
↑ Husband, Richard (1910). „The Diphthong -ui in Latin”. Transactions and Proceedings of the American Philological Association. 41: 19–23. doi:10.2307/282713. ISSN 0065-9711. JSTOR 282713.
↑ Allen 1978, pp. 53–55.
↑ 1
↑ Diringer 1996, pp. 451, 493, 530.
↑ Diringer 1996, pp. 533–534.
↑ Collier's Encyclopedia: With Bibliography and Index. Collier. 1 ianuarie 1958. p. 412. Arhivat din original la 21 aprilie 2016. Accesat în 15 februarie 2016. În Italia, toate alfabetele se scriau inițial de la dreapta la stânga. Cea mai veche inscripție latină, de pe Lapis Niger din secolul al VII-lea î.Hr., este bustrofedon, dar toate celelalte inscripții latine timpurii se citesc de la dreapta la stânga.
↑ Sacks, David (2003). Language Visible: Unraveling the Mystery of the Alphabet from A to Z. Londra: Broadway Books. p. 80. ISBN 978-0-7679-1172-6.
↑ Diringer 1996, p. 536.
1 2 Diringer 1996, p. 538.
↑ Diringer 1996, p. 540.
↑ Bennett 1918, §§ 17–18.
↑ Gildersleeve & Lodge 1903, §§ 23–64.
↑ Bennett, Charles (1918). New Latin Grammar. Project Gutenberg.
↑ Allen & Greenough 1903, § 41.
1 2 Bennett 1918, §§ 62, 71–78.
↑ Allen & Greenough 1903, §§ 109–110.
↑ Bennett 1918, §§ 139–145.
↑ „Conjugation”. Webster's II new college dictionary. Boston: Houghton Mifflin. 1999.
1 2 Wheelock, Frederic M. (2011). Wheelock's Latin (ed. 7). New York: CollinsReference.
↑ Bennett 1918, §§ 112–113.
↑ Pl. Rud. 402.
↑ Ovidio, Metamorphoseon 15, 165.
↑ Jenks, Paul Rockwell (1911). A Manual of Latin Word Formation for Secondary Schools. New York: D. C. Heath. pp. 3, 46.
↑ Jenks, Paul Rockwell (1911). A Manual of Latin Word Formation for Secondary Schools. New York: D. C. Heath. pp. 35, 40.
↑ Allen, Joseph Henry; Greenough, James B. (1903). Allen and Greenough's New Latin Grammar. Ginn and Company. pp. 58–62.
↑ Gildersleeve, Basil L.; Lodge, Gonzalez (1895). Gildersleeve's Latin Grammar (ed. 3). Dover Publications. pp. 52–55.
1 2 Sawicka, Irena. "A Crossroad Between West, East and Orient–The Case of Albanian Culture". Colloquia Humanistica. No. 2. Instytut Slawistyki Polskiej Akademii Nauk, 2013. p. 97. Sawicka citează estimarea lingviștilor albanezi potrivit căreia 60% din vocabularul albanez este alcătuit din cuvinte latine provenite din perioade diferite. Autoarea amintește clasificarea timpurie a albanezei ca limbă romanică, ipoteza unei origini comune a albanezei și românei și asemănările gramaticale, care pot rezulta și din convergența ulterioară în uniunea lingvistică balcanică. Arhivat în 27 septembrie 2021, la Wayback Machine..
↑ „List of words of Latin origin”. EZGlot. Arhivat din original la 22 decembrie 2023.
↑ Durkin 2014, pp. 53–65.
↑ Finkenstaedt, Thomas; Dieter Wolff (1973). Ordered Profusion; studies in dictionaries and the English lexicon. C. Winter. ISBN 978-3-533-02253-4.
↑ Uwe Pörksen, Jahrbuch al Academiei Germane pentru Limbă și Literatură 2007 (Wallstein Verlag, Göttingen, 2008, pp. 121–130)
↑ Loanwords in the World's Languages: A Comparative Handbook (PDF). Walter de Gruyter. 2009. p. 370. Arhivat din original (PDF) la 26 martie 2017. Accesat în 9 februarie 2017.
↑ Pei, Mario (1 ianuarie 1965) [1949]. Story of Language. Lippincott. p. 28. ISBN 978-0-397-00400-3.
↑ „The Coat of Arms”. Nottingham City. Accesat în 20 aprilie 2026.
↑ „Corpus Inscriptionum Latinarum”. Livius. 20 aprilie 2020 [2006]. Accesat în 20 noiembrie 2025.
↑ Lillegaard, Leif B. (1983). Tigerstaden. Oslo, J.W. Cappelens Forlag. p. 37. ISBN 8202097630.
↑ Ministerul Educației Naționale, Programa școlară pentru disciplina Elemente de limbă latină și de cultură romanică. Clasa a VII-a, anexa nr. 2 la Ordinul ministrului educației naționale nr. 3.393 din 28 februarie 2017, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 bis din 7 martie 2017.
↑ Ministerul Educației Naționale, Ordinul nr. 3.393 din 28 februarie 2017 privind aprobarea programelor școlare pentru învățământul gimnazial, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 7 martie 2017, art. 3.
↑ Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa școlară revizuită. Limba latină. Clasa a VIII-a, anexa nr. 2 la Ordinul nr. 4.713 din 7 iulie 2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 bis din 19 noiembrie 2008.
↑ Ministerul Educației și Cercetării, Plan-cadru pentru învățământul liceal cu frecvență zi, filiera teoretică, profilul umanist, specializarea filologie, clasele a IX-a–a XII-a, aprobat prin Ordinul nr. 4.350 din 20 iunie 2025, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 bis din 26 iunie 2025.
↑ Ministerul Educației și Cercetării, programele școlare pentru învățământul liceal aprobate prin Ordinul nr. 6.930/2025 și publicate în Monitorul Oficial al României în ianuarie 2026.
↑ Dintre cei 89 de bărbați care au semnat Declarația de Independență și au participat la Convenția Constituțională, 36 au urmat un colegiu colonial. Toate aceste colegii ofereau numai curriculumul clasic. Richard M. Gummere, The American Colonial Mind and the Classical Tradition, 1963, p. 66.
↑ Meyer Reinhold, Classica Americana: The Greek and Roman Heritage in the United States, 1984, p. 27. Lawrence A. Cremin, American Education: The Colonial Experience, 1607–1783, 1970, pp. 128–129. Frederick Rudolph, Curriculum: A History of the American Undergraduate Course of Study Since 1636, 1978, pp. 31–32.
↑ Meyer Reinhold, Classica Americana: The Greek and Roman Heritage in the United States, 1984, p. 104.
↑ Woolcock, Nicola (29 iunie 2023). „Latin is now fourth most-taught language in primary schools”. The Times. Arhivat din original la 12 iulie 2025. Accesat în 20 august 2023.
↑ Breitenbach, Dagmar (27 iulie 2023). „Why Latin should not become extinct in school”. Deutsche Welle. Accesat în 20 august 2023.
↑ LaFleur, Richard A. (2011). „The Official Wheelock's Latin Series Website”. The Official Wheelock's Latin Series Website. Arhivat din original la 8 februarie 2011. Accesat în 17 februarie 2011.
↑ „Latin Course”. Cambridgescp.com. University of Cambridge School Classics Project. Accesat în 23 aprilie 2014.
↑ „Open University Undergraduate Course – Reading classical Latin”. .open.ac.uk. Arhivat din original la 27 aprilie 2014. Accesat în 23 aprilie 2014.
↑ „The Latin Programme”. Thelatinprogramme.co.uk. Arhivat din original la 29 aprilie 2014. Accesat în 23 aprilie 2014.
↑ Letts, Melinda (1 decembrie 2020). „Active Latin at Jesus College”. Oxford Latinitas Project. Arhivat din original la 16 august 2021. Accesat în 29 iunie 2021.
↑ „Institute for Latin Studies”. MCLLC | University of Kentucky College of Arts & Sciences. Accesat în 29 iunie 2021.
↑ Beard, Mary (10 iulie 2006). „Does Latin "train the brain"?”. The Times Literary Supplement. Arhivat din original la 14 ianuarie 2012.
↑ Zemplényi, Lili (13 noiembrie 2023). „The Day of the Hungarian Language”. Hungarian Conservative. Budapest. Arhivat din original la 8 februarie 2026. Accesat în 7 noiembrie 2023.
↑ Daniel Defoe, 1728. Defoe afirmă că o persoană care cunoaște numai latina poate străbate Polonia de la un capăt la celălalt ca și cum s-ar afla în țara natală și compară această posibilitate cu situația unui călător în Anglia.
↑ Anatol Lieven, The Baltic Revolution: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence, Yale University Press, 1994, ISBN: 0-300-06078-5, Google Print, p.48
↑ Kevin O'Connor, Culture And Customs of the Baltic States, Greenwood, 2006, ISBN: 0-313-33125-1, Google Print, p.115
1 2 Karin Friedrich et al., The Other Prussia: Royal Prussia, Poland and Liberty, 1569–1772, Cambridge University Press, 2000, ISBN: 0-521-58335-7, Google Print, p.88 Arhivat în 15 septembrie 2015, la Wayback Machine.
↑ „Croatian declared official language 174 years ago”. Croatia Week. 23 noiembrie 2021. Arhivat din original la 14 februarie 2026. Accesat în 18 noiembrie 2023.
↑ „Coins”. Croatian National Bank. 30 septembrie 2016. Arhivat din original la 16 noiembrie 2017. Accesat în 15 noiembrie 2017.
↑ Moore, Malcolm (28 ianuarie 2007). „Pope's Latinist pronounces death of a language”. The Daily Telegraph. Arhivat din original la 26 august 2009.
↑ Liber Precum Publicarum, The Book of Common Prayer in Latin. Society of Archbishop Justus. 1560. Accesat în 22 mai 2012.
↑ „University Sermons”. University Church Oxford. Accesat în 25 martie 2023.
↑ Book of Common Prayer. Society of Archbishop Justus. 1979. Accesat în 22 mai 2012.
↑ „"Does Anybody Know What 'Veritas' Is?" | Gene Fant”. First Things. august 2011. Accesat în 19 februarie 2021.
↑ „La Moncloa. Símbolos del Estado”. www.lamoncloa.gob.es (în spaniolă). Accesat în 30 septembrie 2019.
↑ „Latein: Nuntii Latini mensis lunii 2010: Lateinischer Monats rückblick” (în latină). Radio Bremen. Arhivat din original la 18 iunie 2010. Accesat în 16 iulie 2010.
↑ Dymond, Jonny (24 octombrie 2006). „Finland makes Latin the King”. BBC Online. Arhivat din original la 3 ianuarie 2011. Accesat în 29 ianuarie 2011.
↑ „Nuntii Latini” (în latină). YLE Radio 1. Arhivat din original la 18 iulie 2010. Accesat în 17 iulie 2010.
↑ „Finnish broadcaster ends Latin news bulletins”. RTÉ News. 24 iunie 2019. Arhivat din original la 25 iunie 2019.
↑ „About us”. Circulus Latínus Londiniénsis. Arhivat din original la 10 februarie 2023. Accesat în 29 iunie 2021.
↑ Caesar, Julius (1914). „1”. În du Pontet, René. Commentarii de Bello Gallico. Oxford University Press.
↑ „Psalms 1:1–5”. Biblia Sacra Vulgata. Clementine Vulgate. 1592.

Bibliografie

Allen, William Sidney (1978) [1965]. Vox Latina – a Guide to the Pronunciation of Classical Latin (ed. 2). Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-22049-1. OL 4483781M.
Bergin, Thomas G.; Law, Jonathan; Speake, Jennifer, ed. (2004). Encyclopedia of the Renaissance and Reformation. Facts On File. ISBN 0-8160-5451-7. OL 3681138M.
Clark, Victor Selden (1900). Studies in the Latin of the Middle Ages and the Renaissance. Lancaster: New Era.
Demo, Šime (2022). „A paradox of the linguistic research of Neo–Latin. Symptoms and causes”. Suvremena Lingvistika. 48 (93). doi:10.22210/suvlin.2022.093.01 .
Deneire, Thomas, ed. (2014). Dynamics of Neo-Latin and the Vernacular: Language and Poetics, Translation and Transfer. Leiden: Koninklijke Brill. ISBN 9789004269071.
Diringer, David (1996) [1947]. The Alphabet – A Key to the History of Mankind. New Delhi: Munshiram Manoharlal. ISBN 978-81-215-0748-6.
Herman, József (2000). Vulgar Latin. Tradus de Wright, Roger. University Park, PA: Pennsylvania State University Press. ISBN 978-0-271-02000-6.
Holmes, Urban Tigner; Schultz, Alexander Herman (15 septembrie 2012) [1938]. A History of the French Language. New York: Biblo-Moser. ISBN 978-0-8196-0191-9.
Knight, Sarah; Tilg, Stefan, ed. (2015). The Oxford Handbook of Neo-Latin. New York: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-088699-8. OL 28648475M.
Levy, Harry Louis (1973). A Latin reader for colleges. University of Chicago Press. ISBN 0-226-47602-2.
Jenks, Paul Rockwell (1911). A Manual of Latin Word Formation for Secondary Schools. New York: D. C. Heath.
Scase, Wendy (2022). Visible English : Graphic Culture, Scribal Practice, and Identity, c. 700-c. 1550. Turnhout, Belgia: Brepols. ISBN 978-2-503-59843-7.
Sihler, Andrew L. (2008). New comparative grammar of Greek and Latin. New York: Oxford University Press.
Bassols de Climent, Mariano (1992). Fonética latina; con un apéndice sobre Fonemática latina por Sebastián Mariner Bigorra. Madrid: Consejo Superior de Investigaciones Científicas.
Bassols de Climent, Mariano, Sintaxis latina, vol. 1, 1956/1976. Madrid, Consejo Superior de Investigaciones Científicas.
Ernout, Alfred & Thomas, François, Syntaxe latine, 1953/1964. Paris, Klineksieck.
Gernaert Willmar, Lucio R. R. (2000). Diccionario de aforismos y locuciones latinas de uso forense (CD-ROM)|format= necesită |url= (ajutor) (ed. 2). Buenos Aires: Lexis Nexis. ISBN 950-20-1272-0.
Griffin, R. M. (1999). Gramática Latina de Cambridge (Adapt. de J. Hernández Vizuete) (ed. 4). Sevilla: Secretariado de Publicaciones de la Universidad de Sevilla.
Herman, József (2001). El latín vulgar; traducción, introducción, índice y bibliografía de Ma del Carmen Arias Abellán. Barcelona: Ariel.
Herrero Llorente, Víctor-José (2001). Diccionario de expresiones y frases latinas (ed. 3). Madrid: Editorial Gredos. ISBN 978-84-249-0996-3.
— (2007). Verbi gratia: diccionario de expresiones latinas. Madrid: Editorial Gredos. ISBN 978-84-249-2880-3.
Lapesa, Rafael (1981). Historia de la lengua española. Madrid: Editorial Gredos. ISBN 84-2490072-3.
Monteil, Pierre (1992). Elementos de fonética y morfología del latín; traducción, introducción, notas suplementarias y actualización de la bibliografía de Concepción Fernández. Sevilla: Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones.
Rubio, L. y González, T. (1996). Nueva Gramática Latina. Madrid: Coloquio.
Segura Munguía, Santiago (2008). Clave del Método de Latín. Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-9830-135-9.
— (2006). Nuevo diccionario etimológico Latín-Español y de las voces derivadas (ed. 3). Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-7485-754-2.
— (2006). Diccionario por raíces del Latín y de las voces derivadas. Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-9830-023-9.
— (2006). Método de Latín. Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-9830-024-6.
— (2006). Frases y expresiones latinas de uso actual: con un anexo sobre las instituciones jurídicas romanas. Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-9830-054-3.
— (2004). Gramática Latina. Bilbao: Universidad de Deusto. ISBN 978-84-7485-925-6.
Väänänen, Veikko (1967). Introducción al latín vulgar. Madrid: Editorial Gredos. OCLC 644833022.

Álvaro, Manuel (1927). Institutionum grammaticarum libri quinque ad vim ac proprietatem grammaticae Emmanuelis Alvari e societate Iesu in commodiorem ordinem distributi atque a nonnullis professoribus Societatis Iesu e collegio Sanctae Mariae Verolensis penitus retractati. Barcelona: Eugenio Subirana.
Debeauvais, L. (1964). Grammaire latine. Paris: Librairie classique Eugène Belin.
Errandonea, Ignacio (1941). Gramática latina. Barcelona: Eugenio Subirana.
Jiménez Delgado, José (1952). Latín Primer Curso, Segundo, Tercero y Cuarto. Barcelona: Textos “Palaestra”.
Llobera, J. (decembrie 1919). Grammatica Classicæ Latinitatis ad Alvari Institutiones doctrinamque recentiorum conformata scholis hispanis, americanis, philippinis. Barcelona: Eugenius Subirana. OCLC 13452777.
Valentí Fiol, Eduardo (1980). Gramática de la lengua latina. Morfología y nociones de sintaxis. Barcelona: Bosch.
Valentí Fiol, Eduardo. Sintaxis latina. Barcelona: Bosch.
Durkin, Philip (2014). Borrowed Words: A History of Loanwords in English. Oxford: Oxford University Press. doi:10.1093/acprof:oso/9780199574995.001.0001. ISBN 978-0-19-957499-5.
Allen, Joseph Henry; Greenough, James Bradstreet (1903). Allen and Greenough's New Latin Grammar for Schools and Colleges (ed. 2). Boston: Ginn & Company.
Bennett, Charles E. (1918). New Latin Grammar (ed. 3). Boston: Allyn and Bacon.

Legături externe

Dicționare și instrumente lingvistice

„Latin Dictionary Headword Search”. Perseus Hopper. Tufts University. – căutare în A Latin Dictionary de Lewis și Short și în An Elementary Latin Dictionary de Lewis.
„Online Latin Dictionary with conjugator and declension tool”. Olivetti Media Communication. – dicționar latin-englez și englez-latin, cu formele complete de declinare și conjugare.
„Latin Word Study Tool”. Perseus Hopper. Tufts University. – identificarea funcțiilor gramaticale ale cuvintelor introduse.
Aversa, Alan. „Latin Inflector”. Accesat în 8 iunie 2023. – analiza gramaticală a tuturor cuvintelor dintr-un enunț, pe baza resurselor Perseus.
„Latin Verb Conjugator”. Verbix. – conjugări complete pornind de la persoana I singular a prezentului.
„Online Latin Verb Conjugator”. Arhivat din original la 18 mai 2016. Accesat în 30 septembrie 2014. – conjugarea verbelor pornind de la infinitiv.
Whittaker, William. „Words”. Notre Dame Archives. Arhivat din original la 18 iunie 2006. – identificarea cuvintelor latine și traducerea cuvintelor englezești.
„Alpheios”. Alpheios Project. – extensie pentru navigator care reunește Whittaker's Words, dicționarul Lewis și Short, gramatica lui Bennett și tabele de flexiune.
Dymock, John (1830). A new abridgment of Ainsworth's Dictionary, English and Latin, for the use of Grammar Schools (ed. 4). Glasgow: Hutchison & Brookman.
Collatinus web – lematizare și analiză morfologică a textelor latine.
DUX – dicționar școlar latin-basc-spaniol.

Cursuri

Cursuri ale comunității Memrise
Lecții de latină, disponibile gratuit prin Linguistics Research Center de la University of Texas at Austin.
Curs online gratuit în 47 de lecții, Learnlangs, versiune arhivată.
Learn Latin – gramatică, vocabular și înregistrări audio. Versiune arhivată la 8 martie 2022.
Latin Links and Resources, resurse reunite de Gary Coulter.
der Millner, Evan (2007). „Latinum”. Latin Latin Course on YouTube and audiobooks. Molendinarius. Accesat în 2 februarie 2012. – cursuri pe YouTube și cărți audio.
Byrne, Carol (1999). „Simplicissimus” (PDF). The Latin Mass Society of England and Wales. Arhivat din original (PDF) la 30 aprilie 2011. Accesat în 20 aprilie 2011. – curs de latină ecleziastică.
Ludus Latinus, curs din Bibliotheca Augustana. Versiune arhivată la 12 aprilie 2022.
Beginners' Latin, curs al Arhivelor Naționale britanice.

Gramatică și metode de studiu

Bennett, Charles E. (2005) [1908]. New Latin Grammar (ed. 2). Project Gutenberg. ISBN 978-1-176-19706-0.
Griffin, Robin (1992). A student's Latin Grammar (ed. 3). University of Cambridge. ISBN 978-0-521-38587-9.
Ørberg, Hans (1991). LINGVA LATINA PER SE ILLVSTRATA – Pars I FAMILIA ROMANA. Museum Tusculanum Press. ISBN 87-997016-5-0.
Ørberg, Hans (2007). LINGVA LATINA PER SE ILLVSTRATA – Pars II ROMA AETERNA. Hackett Publishing Company, Incorporated. ISBN 978-1-58510-067-5.
William Gardner Hale (1849–1928), The Art of Reading Latin: How To Teach It. Textul englez cu indice electronic, în Perseus Digital Library.

Pronunție

Cui, Ray (2005). „Phonetica Latinæ - How to pronounce Latin”. la.raycui.com. Accesat în 25 iunie 2010.
Wilkins, Augustus Samuel; Conway, Robert Seymour (1911). „Latin Language”. Encyclopædia Britannica. 16 (ed. 11). pp. 244–257.
Ranieri, Luke (31 august 2018). „Latin Pronunciation (for Classical Latin)”. YouTube. Arhivat din original la 27 octombrie 2021. Accesat în 31 august 2018.

Biblioteci și colecții de texte

Perseus Digital Library – colecție de texte latine din diferite epoci.
The Latin Library – opere latine antice, fără traduceri, ordonate după autor.
LacusCurtius – selecție de autori greci și romani, cu texte originale și traduceri, în principal în engleză.
Texte latine ordonate cronologic, în Bibliotheca Augustana. Colecția poate fi consultată și alfabetic după autori sau după titlurile operelor anonime, alături de secțiunea Auxiliaria.
Dionysius Cato, autor plasat în secolul al III-lea sau al IV-lea, Catonis Disticha. Aceste scrieri morale au fost folosite pentru învățarea latinei în Evul Mediu și frecvent până în secolul al XVIII-lea. Pe site-ul lui Philippe Remacle (1944–2011) sunt disponibile traducerea franceză în versuri din ediția pariziană din 1802 și textele bilingve latin-francez, cu introducere franceză, ediția Garnier din 1864. Definiția spaniolă a termenului catón, sensul al doilea, în DRAE. Versiunea arhivată a dicționarului.

Publicații și comunități în latină

Ephemeris, ziar online în latină clasică, nuntii latini universi, știri în latină din întreaga lume. Adresa alternativă. Versiune arhivată.
Nuntii Latini, pagina emisiunii istorice a YLE Radio 1. Arhiva audio, cu unele secțiuni ale paginii în engleză și germană.
Nuntii Latini, sinteză lunară realizată de Radio Bremen, Bremen Zwei.
Podcasturi de studii clasice în latină și greacă veche, Haverford College, versiune arhivată.
Grex Latine Loquentium, comunitate a vorbitorilor de latină.
Circulus Latinus Interretialis, cerc online de latină, versiune arhivată.
Fundația Latinitas de la Vatican

[pronunție-1] Formele lingua Latina și Latinum sunt transcrise [ˈlɪŋɡʷa ɫaˈtiːna] și [ɫaˈtiːnũː].

[latin-ref-10-10] Unele descrieri ale expansiunii din afara Italiei o prezintă începând cu Galiile lui Cezar și continuând până la Dacia lui Traian.

[latin-ref-12-12] Gradul de uniformitate a limbii latine este caracterizat diferit. Descrierea ei drept limbă unitară și afirmația despre variațiile reduse dintre Plaut și Apuleius coexistă cu prezentarea unei vorbiri diversificate geografic și diacronic.

[latin-ref-14-14] Datarea fibulei prenestine diferă între datările existente, fiind încadrată fie în secolul al VII-lea, fie împreună cu alte mărturii în secolul al VI-lea î.Hr. Lapis Niger este descris și drept probabil cea mai veche inscripție păstrată, cu o datare în jurul anului 600 î.Hr. Datările și calificarea unei mărturii drept cea mai veche nu sunt univoce în aceste descrieri.

[latin-ref-18-18] O descriere a contrastului dintre registre afirmă că latina cultă era foarte puțin vorbită și aproape neinteligibilă pentru majoritatea populației romane. Această caracterizare puternică a distanței dintre vorbire și literatura cultivată nu este echivalentă cu demonstrarea existenței a două limbi independente.

[latin-ref-21-21] Denumirea „latină târzie” este folosită și ca sinonim al latinei vulgare din ultimele secole ale imperiului în unele prezentări ale evoluției romane. Această accepțiune nu coincide cu definiția ei ca formă scrisă istorico-literară.

[latin-ref-30-30] În unele descrieri ale culturii postromane, latina este numită unica limbă scrisă folosită timp de mai multe secole. Această caracterizare este asociată cu activitatea cancelariilor, liturghia și cultura monastică.

[latin-ref-47-47] Caracterizările influențelor diferă. Unele prezentări afirmă că nu există indicii importante de influență celtică și nici fenomene de influență lexicală germanică în latina clasică. În alte prezentări, bracae și beber apar între împrumuturile asociate expansiunii și comerțului, fără o datare individuală.

[latin-ref-49-49] Încadrările autorilor nu sunt întotdeauna univoce. Unele liste îi includ pe Tacit și Suetoniu atât la epoca de aur, cât și la epoca de argint. Seneca este inclus între autorii perioadei clasice în periodizarea istoriei limbii și între cei ai epocii de argint în clasificarea literară.

[latin-ref-79-85] Estimarea folosește termenul spaniol desinencias, fără a preciza dacă numără terminații distincte sau forme ale paradigmei.

[latin-ref-80-87] Legenda și textul alternativ ale sursei engleze traduc propoziția la prezent prin „Ioan vede fata”, deși forma latină citată este vidit, care corespunde tiparului de perfect indicat în tabelul desinențelor.

[latin-ref-82-89] Glosa spaniolă „Un ánimo equitativamente bueno es el condimento de la miseria” descrie un suflet bun și echitabil drept un condiment al suferinței, fără să redea explicit valoarea superlativă a formei latine optimum.

[latin-ref-88-95] Sursa spaniolă oferă două repere pentru retoromană. Un pasaj menționează varietăți elvețiene care aveau cazuri până în secolul al XVIII-lea, iar altul afirmă că sistemul a fost pierdut „cu aproximativ 100 de ani în urmă”. Al doilea pasaj nu precizează data de la care este calculat intervalul, astfel că aceste formulări nu permit stabilirea unei cronologii univoce.

[latin-ref-89-96] Alte limbi indo-europene moderne, precum engleza, sunt și mai analitice. Relațiile gramaticale sunt indicate printr-o ordine strictă a cuvintelor, în condițiile unei flexiuni nominale și verbale aproape absente.

[latin-ref-2-2] 1 2 Benedict al XVI-lea (10 noiembrie 2012). „Carta Apostólica en forma de "Motu Proprio" Latina Lingua, con la que se instituye la Pontificia Academia de Latinidad”. L'Osservatore Romano. Vatican: L'Osservatore Romano. Accesat în 21 ianuarie 2013.

[latin-ref-3-3] 1 2 Sandys, John Edwin (1910). A companion to Latin studies (în engleză). Chicago: University of Chicago Press. pp. 811–812.

[latin-ref-4-4] Goldman, Norma; Nyenhuis, Jacob E. (1982). Latin via Ovid: a first course (în engleză) (ed. 2). Detroit: Wayne State University Press. p. xv. ISBN 0-8143-1732-4. OCLC 8934659. Accesat în 31 martie 2012.

[latin-ref-5-5] 1 2 Sihler, Andrew L. (2008). New comparative grammar of Greek and Latin (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 16. ISBN 978-0-19-537336-3. OCLC 262718788.

[latin-ref-6-6] 1 2 Clark 1900, pp. 1–3.

[latin-ref-7-7] „Why is Latin a dead language?”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 5 august 2024.

[latin-ref-8-8] La misa en latín.

[latin-ref-9-9] Varrón, La lengua latina, 5, 97.

[latin-ref-11-11] Latín, castellano y lenguas romances — El léxico latino — Latín 2º.

[latin-ref-13-13] „Archaic Latin”. The American Heritage Dictionary of the English Language: Fourth Edition.

[latin-ref-15-15] Pope, Mildred K (1966). From Latin to modern French with especial consideration of Anglo-Norman; phonology and morphology. Publications of the University of Manchester, no. 229. French series, no. 6. Manchester: Manchester university press. p. 3.

[latin-ref-16-16] Monroe, Paul (1902). Source book of the history of education for the Greek and Roman period. Londra, New York: Macmillan & Co. pp. 346–352.

[latin-ref-17-17] Herman 2000, p. 5. „Cercetătorii comparatiști, mai ales în secolul al XIX-lea, tindeau să considere latina vulgară și latina literară două tipuri foarte diferite de limbaj sau chiar două limbi cu totul diferite. Această concepție este însă depășită.”

[latin-ref-19-19] Herman 2000, pp. 17–18.

[latin-ref-20-20] Herman 2000, p. 8.

[latin-ref-22-22] „History of Europe – Barbarian migrations and invasions”. Encyclopedia Britannica. Accesat în 6 februarie 2021.

[latin-ref-23-23] „The Corpus Juris Civilis: A Guide to Its History and Use by Frederick W. Dingledy :: SSRN”.

[latin-ref-24-24] Ellis, Erik Z.D. (7 aprilie 2019). The Language of Order: Latin, Greek, and Roman in the Byzantine Book of Ceremonies (Teză). University of Notre Dame. doi:10.7274/fj236111w00. Accesat în 19 iunie 2026.

[latin-ref-25-25] Chitwood, Zachary, ed. (16 iunie 2017). Byzantine Legal Culture and the Roman Legal Tradition, 867–1056. Cambridge University Press. pp. 16–44 – via Cambridge University Press.

[latin-ref-26-26] Pei, Mario; Gaeng, Paul A. (1976). The story of Latin and the Romance languages (ed. 1st). New York: Harper & Row. pp. 76–81. ISBN 978-0-06-013312-2.

[en-:0-27] Pulju, Timothy. „History of Latin”. Rice University. Accesat în 3 decembrie 2019.

[latin-ref-28-28] Posner, Rebecca; Sala, Marius (1 august 2019). „Romance Languages”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 3 decembrie 2019.

[latin-ref-29-29] Introducerea lucrării Deneire 2014, pp. 10–11.

[en-thorley13-15-31] 1 2 Elabani, Moe (1998). Documents in medieval Latin. Ann Arbor: University of Michigan Press. pp. 13–15. ISBN 978-0-472-08567-5.

[en-ISTC-32] „Incunabula Short Title Catalogue”. British Library. Arhivat din original la 12 martie 2011. Accesat în 2 martie 2011.

[latin-ref-33-33] „Denumirea «neolatină» se referă la latina din vremea umanistului italian Petrarca (n.1304–d.1374), până în prezent.” Knight & Tilg 2015, p. 1.

[latin-ref-34-34] „Neolatina este denumirea latinei dezvoltate în Italia Renașterii. Originile ei sunt asociate în mod obișnuit cu Petrarca.” „What is Neo-Latin?”. Arhivat din original la 9 octombrie 2016. Accesat în 9 octombrie 2016.

[latin-ref-35-35] Demo 2022, p. 3.

[latin-ref-36-36] Latin Studies în Bergin, Law & Speake 2004, p. 272.

[latin-ref-37-37] Criticism, textual în Bergin, Law & Speake 2004, p. 272.

[latin-ref-38-38] Helander, Hans (1 aprilie 2012). „The Roles of Latin in Early Modern Europe”. L'Annuaire du Collège de France. Cours et travaux. 111 (111): 885–887. doi:10.4000/annuaire-cdf.1783. ISSN 0069-5580.

[latin-ref-39-39] Laureys, Marc, Political Action în Knight & Tilg 2015, p. 356.

[latin-ref-40-40] „El latín en la Nueva España del siglo XVII - Detalle de Estéticas y Grupos - Enciclopedia de la Literatura en México - FLM”. www.elem.mx. Accesat în 22 februarie 2025.

[latin-ref-41-41] Helmer, Ángela (2012). „La herencia latina en documentos del Perú colonial”. Revista Internacional de Lingüística Iberoamericana. 10 (2 (20)): 105–118. ISSN 1579-9425. Accesat în 22 februarie 2025.

[en-H&S13-42] 1 2 Holmes & Schultz 2012, p. 13.

[latin-ref-43-43] Sacks, David (2003). Language Visible: Unraveling the Mystery of the Alphabet from A to Z. Londra: Broadway Books. p. 351. ISBN 978-0-7679-1172-6.

[en-H&S14-44] 1 2 Holmes & Schultz 2012, p. 14.

[latin-ref-45-45] Horacio, Epístolas, 2, 4, 156–157.

[latin-ref-46-46] Norberg, Dag (2004) [1980]. „Latin at the End of the Imperial Age”. Manuel pratique de latin médiéval. Tradus de Johnson, Rand H. University of Michigan. Arhivat din original la 4 martie 2016. Accesat în 20 mai 2015.

[latin-ref-48-48] „Oxford Classical Texts”. global.oup.com. Oxford University Press. Accesat în 18 iunie 2026.

[latin-ref-50-50] Neo-Latin literature în Bergin, Law & Speake 2004, pp. 338–339.

[latin-ref-51-51] Allen 1978, pp. viii–ix.

[es-:3-52] Oniga, Renato (2022). Latin: A Linguistic Introduction. Oxford Linguistics. p. 22.

[latin-ref-53-53] Sihler, Andrew L. (1995). New Comparative Grammar of Greek and Latin. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-508345-3. Arhivat din original la 9 noiembrie 2016.

[es-:0-54] 1 2 3 4 5 6 Palmer, L. R. (1988). Introducción al latín. Barcelona: Ariel.

[es-:2-55] 1 2 3 4 5 Bassols de Climent., M. Fonética Latina (con un apéndice sobre Fonemática latina por S. Mariner). Madrid: Aldecoa, S. A.

[en-Wheelock_7th_ed.-56] 1 2 3 4 5 6 Wheelock, Frederic M. (7 iunie 2011). Wheelock's Latin. LaFleur, Richard A. (ed. 7). New York: HarperCollins. ISBN 978-0-06-199721-1.

[latin-ref-57-57] Levy 1973, p. 150.

[en-Allen_Z-58] Allen 1978, pp. 45, 46.

[latin-ref-59-59] Sihler 2008, p. 174. .

[latin-ref-60-60] Allen 1978, pp. 33–34.

[es-:1-61] 1 2 3 4 Ariza Viguera, M. (1989). Manual de Fonología Histórica del Español. Madrid: Síntesis.

[latin-ref-62-62] Calabrese, Andrea (2003). „On the Evolution of Short High Vowels of Latin into Romance” (PDF). University of Connecticut. Arhivat din original (PDF) la 13 noiembrie 2012. Accesat în 1 septembrie 2024.

[latin-ref-63-63] Calabrese, Andrea (2005). „On the Feature [ATR] and the Evolution of the Short High Vowels of Latin into Romance, in A View from Arjona. University of Connecticut Working Papers in Linguistics” (PDF). University of Connecticut. Arhivat din original (PDF) la 13 noiembrie 2012. Accesat în 1 septembrie 2024.

[latin-ref-64-64] Andrea, figura 18

[en-classical_diphthongs-65] 1 2 3 Allen 1978, pp. 60–63.

[latin-ref-66-66] Husband, Richard (1910). „The Diphthong -ui in Latin”. Transactions and Proceedings of the American Philological Association. 41: 19–23. doi:10.2307/282713. ISSN 0065-9711. JSTOR 282713.

[latin-ref-67-67] Allen 1978, pp. 53–55.

[latin-ref-68-68] 1

[latin-ref-69-69] Diringer 1996, pp. 451, 493, 530.

[latin-ref-70-70] Diringer 1996, pp. 533–534.

[latin-ref-71-71] Collier's Encyclopedia: With Bibliography and Index. Collier. 1 ianuarie 1958. p. 412. Arhivat din original la 21 aprilie 2016. Accesat în 15 februarie 2016. În Italia, toate alfabetele se scriau inițial de la dreapta la stânga. Cea mai veche inscripție latină, de pe Lapis Niger din secolul al VII-lea î.Hr., este bustrofedon, dar toate celelalte inscripții latine timpurii se citesc de la dreapta la stânga.

[latin-ref-72-72] Sacks, David (2003). Language Visible: Unraveling the Mystery of the Alphabet from A to Z. Londra: Broadway Books. p. 80. ISBN 978-0-7679-1172-6.

[latin-ref-73-73] Diringer 1996, p. 536.

[en-D538-74] 1 2 Diringer 1996, p. 538.

[latin-ref-75-75] Diringer 1996, p. 540.

[FOOTNOTEBennett1918§§_17–18-76] Bennett 1918, §§ 17–18.

[FOOTNOTEGildersleeveLodge1903§§_23–64-77] Gildersleeve & Lodge 1903, §§ 23–64.

[en-Bennett1918-78] Bennett, Charles (1918). New Latin Grammar. Project Gutenberg.

[FOOTNOTEAllenGreenough1903§_41-79] Allen & Greenough 1903, § 41.

[FOOTNOTEBennett1918§§_62,_71–78-80] 1 2 Bennett 1918, §§ 62, 71–78.

[FOOTNOTEAllenGreenough1903§§_109–110-81] Allen & Greenough 1903, §§ 109–110.

[FOOTNOTEBennett1918§§_139–145-82] Bennett 1918, §§ 139–145.

[en-Conjugation1999-83] „Conjugation”. Webster's II new college dictionary. Boston: Houghton Mifflin. 1999.

[en-Wheelock2011-84] 1 2 Wheelock, Frederic M. (2011). Wheelock's Latin (ed. 7). New York: CollinsReference.

[FOOTNOTEBennett1918§§_112–113-86] Bennett 1918, §§ 112–113.

[es-PlautRud402-88] Pl. Rud. 402.

[es-OvidMet15-165-90] Ovidio, Metamorphoseon 15, 165.

[en-Jenks3-46-91] Jenks, Paul Rockwell (1911). A Manual of Latin Word Formation for Secondary Schools. New York: D. C. Heath. pp. 3, 46.

[en-Jenks35-40-92] Jenks, Paul Rockwell (1911). A Manual of Latin Word Formation for Secondary Schools. New York: D. C. Heath. pp. 35, 40.

[en-AG1903-93] Allen, Joseph Henry; Greenough, James B. (1903). Allen and Greenough's New Latin Grammar. Ginn and Company. pp. 58–62.

[en-GL1895-94] Gildersleeve, Basil L.; Lodge, Gonzalez (1895). Gildersleeve's Latin Grammar (ed. 3). Dover Publications. pp. 52–55.

[en-Sawicka-97] 1 2 Sawicka, Irena. "A Crossroad Between West, East and Orient–The Case of Albanian Culture". Colloquia Humanistica. No. 2. Instytut Slawistyki Polskiej Akademii Nauk, 2013. p. 97. Sawicka citează estimarea lingviștilor albanezi potrivit căreia 60% din vocabularul albanez este alcătuit din cuvinte latine provenite din perioade diferite. Autoarea amintește clasificarea timpurie a albanezei ca limbă romanică, ipoteza unei origini comune a albanezei și românei și asemănările gramaticale, care pot rezulta și din convergența ulterioară în uniunea lingvistică balcanică. Arhivat în 27 septembrie 2021, la Wayback Machine..

[latin-ref-91-98] „List of words of Latin origin”. EZGlot. Arhivat din original la 22 decembrie 2023.

[FOOTNOTEDurkin201453–65-99] Durkin 2014, pp. 53–65.

[latin-ref-92-100] Finkenstaedt, Thomas; Dieter Wolff (1973). Ordered Profusion; studies in dictionaries and the English lexicon. C. Winter. ISBN 978-3-533-02253-4.

[latin-ref-93-101] Uwe Pörksen, Jahrbuch al Academiei Germane pentru Limbă și Literatură 2007 (Wallstein Verlag, Göttingen, 2008, pp. 121–130)

[en-Walter-102] Loanwords in the World's Languages: A Comparative Handbook (PDF). Walter de Gruyter. 2009. p. 370. Arhivat din original (PDF) la 26 martie 2017. Accesat în 9 februarie 2017.

[latin-ref-95-103] Pei, Mario (1 ianuarie 1965) [1949]. Story of Language. Lippincott. p. 28. ISBN 978-0-397-00400-3.

[latin-ref-96-104] „The Coat of Arms”. Nottingham City. Accesat în 20 aprilie 2026.

[latin-ref-97-105] „Corpus Inscriptionum Latinarum”. Livius. 20 aprilie 2020 [2006]. Accesat în 20 noiembrie 2025.

[latin-ref-98-106] Lillegaard, Leif B. (1983). Tigerstaden. Oslo, J.W. Cappelens Forlag. p. 37. ISBN 8202097630.

[programa-latina-2017-107] Ministerul Educației Naționale, Programa școlară pentru disciplina Elemente de limbă latină și de cultură romanică. Clasa a VII-a, anexa nr. 2 la Ordinul ministrului educației naționale nr. 3.393 din 28 februarie 2017, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 bis din 7 martie 2017.

[ordin-3393-2017-108] Ministerul Educației Naționale, Ordinul nr. 3.393 din 28 februarie 2017 privind aprobarea programelor școlare pentru învățământul gimnazial, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 7 martie 2017, art. 3.

[programa-latina-2008-109] Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa școlară revizuită. Limba latină. Clasa a VIII-a, anexa nr. 2 la Ordinul nr. 4.713 din 7 iulie 2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 bis din 19 noiembrie 2008.

[plan-cadru-latina-2025-110] Ministerul Educației și Cercetării, Plan-cadru pentru învățământul liceal cu frecvență zi, filiera teoretică, profilul umanist, specializarea filologie, clasele a IX-a–a XII-a, aprobat prin Ordinul nr. 4.350 din 20 iunie 2025, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 bis din 26 iunie 2025.

[programe-liceu-2026-111] Ministerul Educației și Cercetării, programele școlare pentru învățământul liceal aprobate prin Ordinul nr. 6.930/2025 și publicate în Monitorul Oficial al României în ianuarie 2026.

[latin-ref-99-112] Dintre cei 89 de bărbați care au semnat Declarația de Independență și au participat la Convenția Constituțională, 36 au urmat un colegiu colonial. Toate aceste colegii ofereau numai curriculumul clasic. Richard M. Gummere, The American Colonial Mind and the Classical Tradition, 1963, p. 66.

[latin-ref-100-113] Meyer Reinhold, Classica Americana: The Greek and Roman Heritage in the United States, 1984, p. 27. Lawrence A. Cremin, American Education: The Colonial Experience, 1607–1783, 1970, pp. 128–129. Frederick Rudolph, Curriculum: A History of the American Undergraduate Course of Study Since 1636, 1978, pp. 31–32.

[latin-ref-101-114] Meyer Reinhold, Classica Americana: The Greek and Roman Heritage in the United States, 1984, p. 104.

[latin-ref-103-115] Woolcock, Nicola (29 iunie 2023). „Latin is now fourth most-taught language in primary schools”. The Times. Arhivat din original la 12 iulie 2025. Accesat în 20 august 2023.

[latin-ref-104-116] Breitenbach, Dagmar (27 iulie 2023). „Why Latin should not become extinct in school”. Deutsche Welle. Accesat în 20 august 2023.

[latin-ref-102-117] LaFleur, Richard A. (2011). „The Official Wheelock's Latin Series Website”. The Official Wheelock's Latin Series Website. Arhivat din original la 8 februarie 2011. Accesat în 17 februarie 2011.

[latin-ref-105-118] „Latin Course”. Cambridgescp.com. University of Cambridge School Classics Project. Accesat în 23 aprilie 2014.

[latin-ref-106-119] „Open University Undergraduate Course – Reading classical Latin”. .open.ac.uk. Arhivat din original la 27 aprilie 2014. Accesat în 23 aprilie 2014.

[latin-ref-107-120] „The Latin Programme”. Thelatinprogramme.co.uk. Arhivat din original la 29 aprilie 2014. Accesat în 23 aprilie 2014.

[latin-ref-108-121] Letts, Melinda (1 decembrie 2020). „Active Latin at Jesus College”. Oxford Latinitas Project. Arhivat din original la 16 august 2021. Accesat în 29 iunie 2021.

[latin-ref-109-122] „Institute for Latin Studies”. MCLLC | University of Kentucky College of Arts & Sciences. Accesat în 29 iunie 2021.

[en-timesonline_train_the_brain-123] Beard, Mary (10 iulie 2006). „Does Latin "train the brain"?”. The Times Literary Supplement. Arhivat din original la 14 ianuarie 2012.

[latin-ref-111-124] Zemplényi, Lili (13 noiembrie 2023). „The Day of the Hungarian Language”. Hungarian Conservative. Budapest. Arhivat din original la 8 februarie 2026. Accesat în 7 noiembrie 2023.

[latin-ref-112-125] Daniel Defoe, 1728. Defoe afirmă că o persoană care cunoaște numai latina poate străbate Polonia de la un capăt la celălalt ca și cum s-ar afla în țara natală și compară această posibilitate cu situația unui călător în Anglia.

[latin-ref-113-126] Anatol Lieven, The Baltic Revolution: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence, Yale University Press, 1994, ISBN: 0-300-06078-5, Google Print, p.48

[latin-ref-114-127] Kevin O'Connor, Culture And Customs of the Baltic States, Greenwood, 2006, ISBN: 0-313-33125-1, Google Print, p.115

[en-Friedrich-128] 1 2 Karin Friedrich et al., The Other Prussia: Royal Prussia, Poland and Liberty, 1569–1772, Cambridge University Press, 2000, ISBN: 0-521-58335-7, Google Print, p.88 Arhivat în 15 septembrie 2015, la Wayback Machine.

[latin-ref-116-129] „Croatian declared official language 174 years ago”. Croatia Week. 23 noiembrie 2021. Arhivat din original la 14 februarie 2026. Accesat în 18 noiembrie 2023.

[latin-ref-117-130] „Coins”. Croatian National Bank. 30 septembrie 2016. Arhivat din original la 16 noiembrie 2017. Accesat în 15 noiembrie 2017.

[latin-ref-118-131] Moore, Malcolm (28 ianuarie 2007). „Pope's Latinist pronounces death of a language”. The Daily Telegraph. Arhivat din original la 26 august 2009.

[latin-ref-119-132] Liber Precum Publicarum, The Book of Common Prayer in Latin. Society of Archbishop Justus. 1560. Accesat în 22 mai 2012.

[latin-ref-120-133] „University Sermons”. University Church Oxford. Accesat în 25 martie 2023.

[latin-ref-121-134] Book of Common Prayer. Society of Archbishop Justus. 1979. Accesat în 22 mai 2012.

[latin-ref-122-135] „"Does Anybody Know What 'Veritas' Is?" | Gene Fant”. First Things. august 2011. Accesat în 19 februarie 2021.

[latin-ref-123-136] „La Moncloa. Símbolos del Estado”. www.lamoncloa.gob.es (în spaniolă). Accesat în 30 septembrie 2019.

[latin-ref-124-137] „Latein: Nuntii Latini mensis lunii 2010: Lateinischer Monats rückblick” (în latină). Radio Bremen. Arhivat din original la 18 iunie 2010. Accesat în 16 iulie 2010.

[latin-ref-125-138] Dymond, Jonny (24 octombrie 2006). „Finland makes Latin the King”. BBC Online. Arhivat din original la 3 ianuarie 2011. Accesat în 29 ianuarie 2011.

[latin-ref-126-139] „Nuntii Latini” (în latină). YLE Radio 1. Arhivat din original la 18 iulie 2010. Accesat în 17 iulie 2010.

[en-RTE2019-06-24a-140] „Finnish broadcaster ends Latin news bulletins”. RTÉ News. 24 iunie 2019. Arhivat din original la 25 iunie 2019.

[latin-ref-128-141] „About us”. Circulus Latínus Londiniénsis. Arhivat din original la 10 februarie 2023. Accesat în 29 iunie 2021.

[en-CaesarBG-142] Caesar, Julius (1914). „1”. În du Pontet, René. Commentarii de Bello Gallico. Oxford University Press.

[en-VulgatePs1-143] „Psalms 1:1–5”. Biblia Sacra Vulgata. Clementine Vulgate. 1592.

[notă 1]

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[notă 2]

[9]

[notă 3]

[10]

[notă 4]

[11]

[12]

[13]

[notă 5]

[14]

[15]

[notă 6]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[notă 7]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]

[39]

[notă 8]

[40]

[notă 9]

[41]

[42]

[43]

[44]

[45]

[46]

[47]

[48]

[49]

[50]

[51]

[52]

[53]

[54]

[55]

[56]

[57]

[58]

[59]

[60]

[61]

[62]

[63]

[64]

[65]

[66]

[67]

[68]

[69]

[70]

[71]

[72]

[73]

[74]

[75]

[notă 10]

[76]

[notă 11]

[77]

[notă 12]

[78]

[79]

[80]

[81]

[82]

[notă 13]

[notă 14]

[83]

[84]

[85]

[86]

v d m Limbi indo-europene
Limbi indo-iraniene	assameză • avestică • bactriană • beluciană • bengaleză • kașmiriană • dari • hindi • gujarati • kuci • kurdă • maithili • malvi • marathi • nepaleză • oriană • osețiană • pali • pamiriană • paștună • persană • punjabă • romani • saka • sanscrită • sarmată • scițiană • sindhi • singaleză • șumaști • tadjică • urdu • zazaki
Limbi italice	aragoneză • araneză • aromână (macedoromână) • asturiană • catalană (valenciană) • corsicană (galureză) • dalmată • fala • faliscă • franceză • friulană • galiciană • istroromână • italiană • ladină • ladino (iudeo-spaniolă) • latină • meglenoromână • mirandeză • neapolitană • occitană • oscă • piemonteză • portugheză • retoromană • română • sardă (campidaneză, logudoreză) • sasareză • siciliană • spaniolă • umbriană • valonă • venetă
Limbi slave	belarusă • bosniacă • bulgară • carpato-ruteană • cașubiană • cehă • cnaanică • croată • interslavă • macedoneană • muntenegreană • polabă • poloneză • pomeraniană • rusă • sârbă • sileziană • slavă veche • slavonă • slovacă • slovenă (limba prekmură, limba resiană) • slovinciană • sorabă de jos • sorabă de sus • ucraineană
Limbi baltice	curoniană • jatviană • seloniană • zemgaliană • letonă • lituaniană • prusacă veche
Limbi celtice	bretonă • celtiberică • cornică • cumbrică • galațiană • galeză • galică • irlandeză • irlandeză veche • lepontină • manx • norică • pictică • scoțiană
Limbi germanice	afrikaans • burgundă • daneză • engleză • engleză veche (anglosaxonă) • feroeză • frizonă • gepidă • germană • luxemburgheză• gotă • gotă crimeană • idiș • islandeză • longobardă • nordică veche • norvegiană (nynorsk, bokmål) • neerlandeză • saxonă veche • suedeză • vandalică
Limbi anatoliene	cariană • hitită • liciană • lidiană • luviană • miliană • palaică • pisidiană • sidetică
Altele	albaneză • armeană • greacă nouă • greacă veche • limbile toharice
Categorisire incertă	dacă • frigiană • iliră • macedoneană veche • tracă
Cu text cursiv sunt marcate limbile dispărute.

v d m Roma Antică
Listă de articole • Cronologie • Glosar de termeni
Epoci	Întemeiere • Monarhia • Republica • Imperiul (Cronologie) • (Principatul și Dominatul) • Declinul • Prăbușire • Imperiul de Apus / Imperiul de Răsărit
Constituție	Istorie • Constituția (Regatului • Republicii • Imperiului • Imperiului târziu) • Senatul Roman • Senatul Republicii Romane • Adunările romane (Curiate • Centuriata • Tribale • Plebei) • Magistrați
Guvernământ	Curia • Forum • Cursus honorum • Colegialitate • Împărat • Legatus • Dux • Officium • Praefectus • Vicarius • Vigintisexviri • Lictor • Magister militum • Imperator • Princeps senatus • Pontifex Maximus • Augustus • Cezar • Tetrarch • Optimates • Populares • Provincie • SPQR
Magistrați	Obișnuiți: Tribuni • Quaestor • Aedilis • Praetor • Consul • Cenzor • Promagistrat • Guvernator • Tresviri monetales Extraordinari: Dictator • Magister Equitum • Decemviri • Consular Tribune • Triumvir • Rex • Interrex • Vigintivirat
Legislație	Legile celor XII table • Mos maiorum • Cetățenie • Auctoritas • Imperium • Stare legală • Litigiu
Armată	Frontiere • Instituția militară • Structură • Campanii • Controlul politic • Strategie • Tehnologie militară • Frontiere și fortificații (Castra) • Tehnologie • Armată (Legiune) • Tactici de infanterie • Îmbrăcămintea • Echipament personal • Grade • Arme (de asediu) • Flota • Auxiliari • Recompense militare • Hippika gymnasia
Economie	Agricultură • Defrișări • Comerț • Finanțe • Moneda (republicană • imperială) • Atelier monetar
Tehnologie	Abacus • Cifre • Inginerie civilă • Inginerie militară • Tehnologie militară • Apeducte • Poduri • Circus • Beton roman (Opus caementicium) • Forum • Metalurgie • Drumuri • Salubritate • Cloaca maxima • Terme
Cultură	Actrițe • Arhitectură • Artă • Băi romane • Calendar • Haine • Cosmetică • Bucătărie • Coafuri • Igiena • Educație • Literatură • Muzica • Mitologie romană • Religie • Romanizare • Sculptura romană • Sexualitate • Teatru • Vin
Societate	Patricieni • Plebea • Conflictul dintre Plebe și Patricieni • Secessio plebis • Eques • Gens • Comitia Tributa • Nume romane • Femeia • Căsătoria • Locuința • Sclavia • Bagaudae
Limba (latină)	Alfabetul latin • Istorie • Limbi romanice Latina veche • Latina clasică • Latina vulgară • Latina târzie • Latina medievală • Latina umanistă • Latina nouă • Latina contemporană • Latina ecleziastică
Scriitori	Apuleius • Caesar • Catullus • Cicero • Ennius • Horațiu • Juvenal • Titus Livius • Lucan • Lucretius • Martial • Ovidius • Petronius • Plautus • Plinius cel Bătrân • Plinius cel Tânăr • Propertius • Quintilian • Salustiu • Seneca • Statius • Suetonius • Tacitus • Terențiu • Tibullus • Varro • Virgiliu • Vitruvius
Liste	Locuțiuni în limba latină • Războaie • Bătălii • Generali • Legiuni • Împărați • Geografi • Instituții • Legi • Consuli (ai Imperiului Roman târziu) • Femei notabile
Localități	Alexandria • Ampelum • Antiohia • Apulum • Aquileia • Augusta Treverorum • Carnuntum • Cartagina • Castellum Divitia • Colonia Claudia Ara Agrippinensium • Colonia Marciana Ulpia Traiana Thamugadi • Colonia Ulpia Traiana • Constantinopol • Cyzic • Drobeta • Herculaneum • Londinium • Lugdunum • Marciana Ulpia Traiana • Mediolanum • Narbo Martius • Nicomedia • Ostia • Pompeii • Porolissum • Potaissa • Sirmium • Siscia • Smyrna • Tarraco • Tibiscum • Ulpia Traiana Sarmizegetusa • Viminacium • Virunum
Capitale	Roma • Mediolanum • Ravenna • Colonia Augusta Treverorum • Constantinopole • Nicomedia • Sirmium
Vezi și	Salut roman • Cărți • Filme • Seriale TV • Jocuri video
Portal