Disonanță cognitivă

În fabula „Vulpea și strugurii” de Esop, nereușind să ajungă la ciorchinelul de struguri dorit, vulpea decide că nu își dorește cu adevărat fructul pentru că este acru. Actul de raționalizare (justificare) al vulpii i-a redus anxietatea față de disonanța cognitivă provenită de la dorința pe care nu o poate realiza.

Un avocat ar putea experimenta disonanță cognitivă dacă afirmația sa falsă despre clientul său vinovat contrazice identitatea sa de avocat și om onest.

După ce manifestă un comportament disonant (minciună), o persoană ar putea găsi elemente externe, consonante. Prin urmare, un escroc ar putea găsi o autojustificare psihologică (profit mare) pentru promovarea minciunilor medicale, dar, în caz contrar, ar putea fi nevoit să-și schimbe convingerile despre aceste minciuni.

Disonanța cognitivă reprezintă o relație semnificativă de nepotrivire sau nearmonizare a două structuri psihice (nu numai cognitive, ci și afective) aparținând aceleiași persoane sau mai multora. Este o teorie psihologică elaborată de Leon Festinger în cartea A Theory of Cognitive Dissonance, 1957. Acest fenomen personal sau interpersonal este trăit ca o stare confuză, tensionată, ca disconfort psihic, generând nevoia reducerii și evitării sale, antrenând persoana sau grupul în modificarea respectivelor elemente cognitive și afective, a atitudinilor, comportamentului și aceasta se realizează prin interacțiuni psihosociale cu sens compensator, echilibrator.

Leon Festinger a propus ideea că ființele umane se străduiesc să obțină o consecvență psihologică internă pentru a funcționa mental în lumea reală. Persoanele care experimentează inconsecvență internă tind să devină inconfortabile din punct de vedere psihologic și sunt motivate să reducă disonanța cognitivă. Conform teoriei disonanței cognitive (Festinger, 1957), atunci când oamenii se comportă sau par să se comporte contranormativ (de exemplu, incompetent, prostește, imoral), aceștia vor tinde să-și ajusteze atitudinile astfel încât comportamentul lor să pară mai puțin contranormativ sau „disonant”.

Teoria disonanței cognitive descrisă de autorul acesteia

Leon Festinger a descris astfel teoria disonanței cognitive: „Disonanța și consonanța sunt relații dintre cogniții, adică dintre opinii, credințe, cunoașterea mediului și cunoașterea propriilor acțiuni și sentimente. Două opinii, credințe sau elemente ale cunoașterii sunt disonante una cu cealaltă dacă nu se potrivesc, adică dacă sunt inconsistente sau dacă luând în considerare doar cele două elemente particulare, unul nu rezultă din celălalt.” (Leon Festinger, op. cit., p. 25)