Billy Connolly

Billy Connolly
Date personale
Nume la naștere	William Connolly
Născut	24 noiembrie 1942 (83 de ani) Glasgow, Scoția, Regatul Unit
Căsătorit cu	Pamela Stephenson[*]​ (din 1989) Iris Pressagh[*]​ (1969–1985)
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	ateism
Ocupație	actor umorist banjoist[*][[banjoist (person who plays the banjo)|​]] comediant de stand-up[*]​ actor de film scenarist actor de teatru cântăreț compozitor chitarist actor de televiziune muzician
Limbi vorbite	engleză
Alma mater	St. Gerard's RC Secondary[*][[St. Gerard's RC Secondary (secondary school in Glasgow City, Scotland, UK)|​]] St Peter's Boys School, Stewartville St, Glasgow[*][[St Peter's Boys School, Stewartville St, Glasgow (school in Glasgow City, Scotland, UK)|​]]
Premii
Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*]​ Knight Bachelor[*]​ British Academy Scotland Awards[*][[British Academy Scotland Awards (Awards ceremony organised by BAFTA Scotland)|​]] (2012) Chortle Awards[*][[Chortle Awards (British comedy and humor award in several categories (2002–))|​]]
Prezență online
site oficial Twitter Internet Movie Database

Sir William Connolly(n. 24 noiembrie 1942, Glasgow, Scoția, Regatul Unit) este un actor, muzician, prezentator de televiziune, artist plastic și fost comediant de stand-up scoțian. Este cunoscut uneori sub porecla scoțiană the Big Yin (în română Cel Mare). Recunoscut pentru stilul său inconfundabil, observațional și adesea improvizat, în care folosește frecvent un limbaj licențios, Connolly a ocupat primul loc în numeroase sondaje din Regatul Unit ca fiind cel mai mare comediant de stand-up din toate timpurile. În 2017, a fost investit cavaler la Palatul Buckingham pentru servicii aduse domeniului divertismentului și în scopuri caritabile. În 2022, a primit trofeul BAFTA Fellowship pentru întreaga carieră din partea Academiei Britanice de Artă Cinematografică și Televiziune.

La începutul anilor '60, Connolly lucra ca sudor în șantierele navale din Glasgow, însă a renunțat la meserie spre sfârșitul deceniului pentru a îmbrățișa o carieră de cântăreț de muzică folk. A cântat mai întâi în trupa de folk rock The Humblebums, alături de Gerry Rafferty și Tam Harvey, grup în care a rămas până în 1971, când a început să evolueze solo. La începutul anilor '70, el a făcut trecerea de la statutul de cântăreț folk cu o notă comică la cel de comediant în toată regula, profil care l-a consacrat definitiv. În 1972, și-a făcut debutul în teatru, la Cottage Theatre din Cumbernauld^⁠(d), cu spectacolul de revistă Connolly's Glasgow Flourish, jucând de asemenea și în cadrul Festivalului Fringe de la Edinburgh. Tot în 1972 a fost lansat și primul său album solo, Billy Connolly Live!, care îmbina cântecele comice cu scurte monologuri. În 1975 a urcat pe primul loc în topul britanic UK Singles Chart cu piesa „D.I.V.O.R.C.E.”. O prezență constantă în emisiunile de tip talk-show, a apărut pentru prima dată în emisiunea Parkinson, difuzată de BBC, în 1975, fiind invitat ulterior de un număr record de 15 ori, inclusiv în penultimul episod al emisiunii, difuzat în 2007. A participat de asemenea la emisiunea An Audience with..., difuzată de postul ITV în 1985, iar în 2006, publicul britanic l-a clasat pe locul 16 în sondajul ITV dedicat celor mai mari 50 de vedete de televiziune.

Ca actor, Connolly a jucat în numeroase filme, printre care Water (1985), Propunere indecentă (1993), Pocahontas (1995), Muppet Treasure Island (1996), Mrs Brown (1997) — rol care i-a adus o nominalizare la premiul BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol principal —, Răzbunarea gemenilor (1999), The Last Samurai (2003), Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events (2004), The X-Files: I Want to Believe (2008), Brave (2012), What We Did on Our Holiday (2014) și The Hobbit: The Battle of the Five Armies (2014).

Cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, în 2017, trei artiști de renume — Jack Vettriano, John Byrne și Rachel Maclean — au realizat portretul lui Connolly. Lucrările au fost integrate ulterior în traseul oficial al picturilor murale din Glasgow. Connolly și-a anunțat retragerea din comedie în 2018, iar în anii următori s-a consacrat ca artist plastic. În 2020, a lansat la Londra a cincea serie din colecția sa Born on a Rainy Day, urmată de o nouă ediție în cursul aceluiași an, scoțând ulterior pe piață alte cinci colecții. În timpul filmărilor pentru documentarul ITV Billy Connolly: It's Been a Pleasure, el a mărturisit că arta i-a oferit „o nouă tinerețe”.

Biografie

Connolly s-a născut la 24 noiembrie 1942 pe str. Dover nr. 69, „direct pe linoleum, la etajul trei”, în cartierul Anderston din Glasgow. Această porțiune din strada Dover, aflată între străzile Breadalbane și Claremont, a fost demolată în anii '70. Connolly evocă acest episod în piesa sa din 1983, „I Wish I Was in Glasgow”, prin versurile: „Te-aș duce acolo să-ți arăt, dar au dărâmat clădirea” și „au ras totul cu buldozerul ca să facă o șosea”. Locuința avea doar două camere: o bucătărie care servențea și ca sufragerie, prevăzută cu o nișă unde dormeau copiii, și o altă cameră destinață părinților. Membrii familiei se spălau în chiuveta din bucătărie, neavând apă caldă.

Connolly s-a născut într-o familie catolică, părinții săi fiind William Connolly și Mary McLean, ambii având origini parțial irlandeze. În 1946, pe când el avea patru ani, mama lui și-a părăsit copiii în perioada în care tatăl lor activa ca inginer în cadrul Royal Air Force în Birmania. „Nu m-am simțit niciodată abandonat de ea”, a explicat Connolly în 2009. „Mama era o adolescentă. Tatăl meu era în Birmania, luptând într-un război sângeros. Germanii aruncau o mulțime de mizerii peste oraș. Noi locuiam în zona docurilor, așa că acolo cădeau toate bombele. Era o adolescentă cu doi copii într-un cartier de barăci. Apare un tip și îi spune: 'Te iubesc. Vino cu mine.' Pus în fața unei asemenea alegeri, cred că și eu aș fi plecat cu el. Din perspectiva ei de atunci, totul se putea termina miercurea viitoare. Nu am nici cel mai mic sentiment că m-a părăsit. A încercat doar să supraviețuiască”.

Connolly și sora lui mai mare, Florence (numită după bunica maternă și cu 18 luni mai mare decât el), au fost crescuți de cele două surori ale tatălui său, Margaret și Mona Connolly, în apartamentul lor restrâns dintr-un bloc de pe strada Stewartville, în cartierul Partick. „Mătușile mele îmi spuneau mereu că sunt prost, iar asta încă mă afectează destul de tare. Este pur și simplu convingerea că nu sunt la fel de bun ca ceilalți. Se agravează pe măsură ce înaintezi în vârstă. Acum sunt un om fericit, dar încă port cicatricele acelor timpuri”. Vorbind despre sora lui, Connolly a numit-o „marea lui apărătoare”. „Și astăzi”, povestea el în 2009, „băieții îmi spun: 'Doamne, sora ta... Nu îndrăzneam să te batem, că sora ta era un coșmar'. Se lua direct de ei.”

La mijlocul anilor '60, Flo era în vacanță la Dunoon împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. „Mama mi-a spus: 'Am văzut-o pe Florence mergând pe stradă și m-am luat după ea'”. „I-am zis: 'Ai vorbit cu ea?' 'O, nu, n-am vorbit', a răspuns ea. Atunci mi-am zis: 'Doamne Dumnezeule. E ca și cum ai fi o fantomă cât încă ești în viață.' Să mergi în spatele propriului tău copil. Doar ca să-l privești. Nu aș fi putut îndura așa ceva”.

Mătușile le purtau pică copiilor din cauză că au fost nevoite să-și sacrifice tinerețea ca să aibă grijă de ei. Mona a fost cea care a îndurat cel mai greu această povară. „A fost un gest măreț din partea ei să-și asume responsabilitatea, dar, spunând acestea, mi-aș dori ca oamenii să nu facă așa ceva. Mi-aș dori ca oamenii să nu fie 'mărinimoși' timp de cinci minute și apoi răi timp de 20 de ani. Mai bine păstrează-ți și 'mărinimia', și 'răutatea' și ieși din viața mea, pentru că, sincer să fiu, aș fi preferat să ajung la un orfelinat și să fiu alături de alți copii tratați la fel. Și în ziua de azi încă încerc să trec peste ce mi-a făcut”.

Connolly îi atribuie uneia dintre publicațiile lui John Bradshaw merits de a-l fi ajutat să-și înfrunte demonii trecutului. „El consideră că, dacă această traumă ți s-a întâmplat când aveai cinci sau șase ani, din punct de vedere emoțional, acea parte din tine rămâne la vârsta de cinci sau șase ani. Iar tot ce trebuie să faci este să porți acel copil de cinci sau șase ani cu tine și să încerci să ajuți emoțional acea altă latură a ta. Sună puțin prea tras de păr, dar eu cred că domnul Bradshaw este un fel de geniu”.

Tatăl său s-a întors din război ca un străin pentru copii, la scurt timp după mutarea în Partick. Nu le-a vorbit niciodată despre plecarea mamei lor. Biografia lui Connolly, Billy, scrisă de soția sa, Pamela Stephenson, a documentat ani de abuzuri fizice și sexuale din partea tatălui, care au început când el avea zece ani și au durat până pe la 15 ani. „Uneori, când mă lovea tata, zburam peste sofa de-a îndărătelea, rămas în șezut. Era fabulos. Exact ca un zbor adevărat, doar că nu primeai un ceai, o centură de siguranță sau altceva”. În 1949, Mona a născut un fiu, Michael, având o relație cu un „bărbat din localitate”. Băiatul le-a fost prezentat lui Billy și Flo drept frate, iar nimeni nu a pus asta la îndoială.

Dormitorul lui Connolly avea ferestre duble, orientate direct spre Școala Primară Sfântul Petru, aflată vizavi. Dezafectată între timp, clădirea școlii a fost transformată în spații de locuit. „Școala era de-a dreptul violentă. La început, la grupa mică, călugărițele erau extrem de violente. Apoi, dincolo, la Sfântul Petru, te croiau cu cureaua tot timpul. Am avut o psihopată acolo, pe nume McDonald — domnișoara McDonald. 'Rosie cea Mare' îi spuneau. Era un băiat cu ochelari în clasa mea și ea îl striga 'ochelaristul', iar ea era profesoară!”

La Școala Sfântul Petru, Connolly a realizat că vrea să-i facă pe oameni să râdă. „Îmi amintesc perfect momentul din curtea școlii. Trebuia să am vreo șapte sau opt ani. Stăteam într-o baltă, iar lumea râdea. Căzusem în ea și celorlalți li s-a părut amuzant. Și nu era chiar atât de inconfortabil, așa că am rămas acolo mai mult decât aș fi stat de obicei, pentru că îmi plăcea la nebunie să-i aud râzând. Viața mea era foarte nefericită pe atunci, iar râsetele nu erau ceva ce auzeam în fiecare zi, așa că a fost o adevărată bucurie. Mi-am dat seama rapid că, dacă poți să atrage un public în felul ăsta, viața devine destul de plăcută”. Tot în perioada petrecută la Sfântul Petru, Connolly s-a alăturat unei găști de cartier. Rivalul său de moarte era Geordie Sinclair, care locuia chiar după colț.

Connolly a fost cercetaș în cadrul 141 Glasgow Scout Group. El a revizitat locul unei excursii pe teren, tabăra de cercetași Auchengillan, în timpul turneului său World Tour of Scotland. La vârsta de 12 ani, Connolly a hotărât că vrea să devină comediant, însă a considerat că nu se potrivește tiparului, simțind că trebuie mai întâi să devină mai „interesant și purtat de vânt”. Tot la această vârstă, s-a alăturat unei organizații numite Copiii Mariei. Membrii grupului vizitau oamenii și spuneau rozariul, purtând cu ei într-o cutie de pantofi o statuetă a Fecioarei de la Lourdes. „Eram la fel de bineveniți ca o criză de hemoroizi”. Grupul îngenunchea în jurul statuetei și se ruga: „Auzeai cum oamenii grăbeau rugăciunile pentru că urma o emisiune bună la televizor”.

În anii '50, blocurile din gresie din Glasgow nu mai erau pe placul urbaniștilor, ceea ce a dus la construcția de noi cartiere pe terenurile agricole și pe câmpiile de la periferia orașului. Între 14 și 20 de ani, Connolly a crescut într-un cartier de locuințe sociale, astăzi demolat, situat pe strada Kinfauns Drive din cartierul Drumchapel, în Glasgow. În fiecare zi, el făcea naveta către Școala Secundară Sfântul Gerard (dezafectată și ea) din Govan, pe malul sudic al râului Clyde. Lua autobuzul până la Partick, traversa apa cu feribotul și mergea pe jos până pe strada Vicarfield la numărul 80.

„Drumchapel este un cartier de locuințe sociale chiar la ieșirea din Glasgow. Mă rog, e în Glasgow, dar imediat cum părăsești civilizația”, a glumit el. „Sincer să fiu, chiar mi-a plăcut perioada când am locuit acolo. Când m-am mutat în Drumchapel aveam 14 ani și era o pădure plină de viorele pe-acolo; pe atunci arăta excelent — nu cred că mai este într-o stare la fel de bună acum —, dar pe vremea aceea era minunat. Aveam iepuri și fazani și chiar mi-a plăcut mult. Am început să nu-l mai suport abia când am crescut, prin adolescență. Către sfârșitul adolescenței, fiind blocat acolo, mă costa o avere să merg orunde. Era un fel de oraș din Vestul Sălbatic, dar îmi plăcea latura asta: să cumperi lucruri direct din dube sau să vezi trecând un negustor de vechituri într-o mică dubă verde”.

Connolly a revizitat acest bloc din Drumchapel în timpul filmărilor pentru emisiunea The South Bank Show, în 1992. „În cele din urmă, locul a început să devină apăsător. S-a așternut o atmosferă teribilă peste tot. E ca în Siberia. Iar odată ce ai ajuns aici, nu mai există nicio cale de scăpare. Trebuie să-ți plătești ieșirea, ori să te salveze vreun talent, ori să fii extrem de inteligent și să pleci departe, la universitate”.

Tot la 14 ani, Connolly a început să devină interesat de muzică — în principal de Jerry Lee Lewis și Chuck Berry. La 15 ani, a părăsit școala cu două calificări în inginerie, dintre care una obținută din greșeală, deoarece îi aparținea de fapt unui băiat pe nume Connell.

Connolly era cu un an prea tânăr pentru a putea lucra în șantierele navale. În schimb, s-a angajat la librăria John Smith's de pe strada St Vincent, unde livra cărți pe bicicletă. A lucrat apoi ca șofer de duba de livrări la brutăria Bilslands' până la 16 ani, când a fost considerat supracalificat (datorită certificatelor sale J1 și J2) pentru a deveni inginer. Ca urmare, s-a angajat ca cazangiu la șantierul naval Alexander Stephen and Sons din Linthouse.

„Ce sentiment extraordinar”, a spus Connolly când s-a întors în 1992 pe locul fostului șantier naval, între timp demolat. „Mi-am petrecut o mare parte din viață aici. De la 16 ani până la... mă rog, am început la 15 ani. Ucenicia am început-o la 16 ani și am terminat-o la 21. Am rămas până la 22 de ani, iar apoi am mers mai departe. Am renunțat de tot la sudură la 24 de ani. Când am venit aici ca ucenic, chiar pe locul unde stau acum se construiau șase nave. Era un loc extraordinar. Un adevărat stup de albine. Sudori, călăfătuitori, tinichigii, debitatori, tâmplari, mecanici, electricieni. Am învățat cum vorbesc bărbații între ei și cât de necruțător poate fi umorul din Glasgow. A lăsat o amprentă de neșters asupra mea”. Maistrul lui a fost Sammy Boyd, însă cele mai mari influențe asupra sa, potrivit cărții scrise de soția sa, Pamela, le-au avut Jimmy Lucas și Bobby Dalgleish. Jimmy a fost unul dintre instructorii lui Billy din șantier, ajutându-l să-și perfecționeze atât meseria de sudor, cât și talentul de comediant.

Connolly s-a alăturat, de asemenea, Unității de Rezervă a Armatei Teritoriale — Batalionul 15 Parașutiști (Scoțian) (15 PARA). Mai târziu, el și-a evocat aceste experiențe în cântecul „Weekend Soldier”.

Carieră

Originea poreclei „The Big Yin”

Porecla lui Connolly, The Big Yin (în română Ăl Mare), a fost folosită pentru prima dată în adolescența sa, pentru a-l deosebi de tatăl lui. „Tatăl meu era un bărbat foarte puternic. Spătos și robust. Era uriaș, ca un taur. El era 'Billy cel Mare', iar eu eram 'Micul Billy'. Apoi am crescut mai înalt decât el, iar întreaga poveste a scăpat de sub control. Așa am ajuns să fiu numit The Big Yin în Scoția. Prin urmare, dacă intram în bar, cineva spunea: 'A fost Billy Connolly pe aici.' 'Aha? Billy cel Mare sau Micul Billy?' 'Ăl Mare.' 'A, Micul Billy.' Dacă erai un străin, te-ai fi gândit: 'Despre ce naiba vorbesc oamenii ăștia?!'”

Anii '60

La începutul anilor '60, Connolly a mers pentru prima dată la Festivalul Fringe din Edinburgh. După ce a petrecut ceva timp pe strada Rose din oraș, frecventând diversele localuri, a rămas fascinat de câțiva muzicieni cu părul lung și a hotărât să le urmeze stilul.

În 1965, după ce și-a încheiat ucenicia de cinci ani ca sudor, Connolly a acceptat un contract de zece săptămâni pentru construcția unei platforme petroliere în Biafra, Nigeria. La întoarcerea sa în Regatul Unit, via Jersey, a lucrat pentru scurt timp la compania John Brown & Company, însă a decis să-și dea demisia pentru a se dedica carierei de muzician folk.

După ce a văzut The Beverly Hillbillies, și-a cumpărat primul banjo din piața Barrowland. A început să meargă în turnee alături de comunitatea muzicienilor folk, cântând regulat în barul The Scotia de pe strada Stockwell, îndrumat de interpretul de muzică folk Danny Kyle. „Într-un fel, eu i-am făcut cunoștință lui Billy cu cluburile de folk, atâtea câte erau pe vremea aceea — fiindcă erau foarte puține atunci. Mergeam în localuri precum Saturday Late sau la Clubul de Folk din Glasgow de pe strada Montrose”.

Connolly a format alături de Tam Harvey duoul folk-pop Humblebums. În 1969, li s-a alăturat Gerry Rafferty, care l-a abordat pe Connolly după un concert în Paisley. Formația a semnat cu casa de discuri independentă Transatlantic Records, iar după ce au înregistrat un album (First Collection of Merry Melodies, în 1969), Harvey a părăsit trioul. Connolly și Rafferty au lansat ulterior încă două albume: The New Humblebums (1969) și Open up the Door (1970). Perioada petrecută alături de Rafferty i-a influențat, cel mai probabil, viitoarea carieră în comedie, deoarece ani mai târziu își amintea cum farsele telefonice de maestru ale lui Rafferty, făcute în timp ce așteptau să intre pe scenă, îl făceau să râdă „până la lacrimi”. Contribuțiile lui Connolly erau în principal piese folk-pop simple, cu versuri excentrice și pline de umor, fără ca el să se fi concentrat în mod deosebit pe comedie în acel moment.

În 1968, Connolly, pe atunci în vârstă de 26 de ani, s-a căsătorit cu Iris Pressagh, o creatoare de interioare originară din Springburn, cu care a avut doi copii. La început au locuit pe strada Redlands din cartierul West End din Glasgow, dar, după ce fanii au început să se strângă în fața casei, s-au mutat la Drymen, aproape de țărmul sud-estic al lacului Lomond^⁠(d).

Mai târziu în acel an, mama lui Connolly a mers să-l vadă în culise după un concert susținut de Humblebums în Dunoon, unde ea lucra în cafeneaua spitalului general din oraș. A fost a doua și ultima lor întâlnire de când îl părăsise. Ea locuia acolo împreună cu partenerul ei, Willie Adams, cu care avea trei fiice și un fiu. „În loc să stau la hotel, m-am dus la ea acasă și am înnoptat acolo. Tristețea e că... era o femeie de treabă, dar nu ne-am înțeles niciodată. Amândoi am încercat să ținem unul la altul, dar nu cred că i-am fost prea drag. Nu regret nimic, dar mă întristează. Mi-aș fi dorit să-mi fi fost dragă. Și mi-aș fi dorit să-i fi fost drag”.

În 1971, trupa Humblebums s-a destrămat, Rafferty continuând prin înregistrarea albumului său solo, Can I Have My Money Back?. Connolly a revenit la cariera de interpret de muzică folk. Recitalurile sale live includeau introduceri umoristice care deveneau din ce în ce mai lungi. Șeful casei de discuri Transatlantic Records, Nat Joseph, care semnase cu Humblebums și le ghidase cariera, era preocupat ca Billy Connolly să găsească o cale de a-și dezvolta o carieră solo distinctă, la fel cum făcea fostul său coleg de trupă, Gerry Rafferty. Joseph a asistat la mai multe spectacole ale lui Connolly și i-a remarcat talentul comic. Joseph susținuse deja cariera de înregistrare a unui alt artist folk scoțian, Hamish Imlach, și a văzut un potențial uriaș ca Billy să urmeze o cale similară. Prin urmare, i-a sugerat lui Connolly să renunțe la muzica folk și să se concentreze în principal pe cariera de comediant.

Anii '70

În 1972, Connolly a debutat în teatru la Cottage Theatre din Cumbernauld^⁠(d), cu spectacolul de revistă Connolly's Glasgow Flourish. A jucat la Festivalul Fringe din Edinburgh alături de poetul Tom Buchan, împreună cu care scrisese piesa The Great Northern Welly Boot Show, purtând costume create de artistul și scriitorul John Byrne — cel care realizase și copertele albuemlor trupei Humblebums.

Tot în 1972, Nat Joseph a produs primul album solo al lui Connolly, Billy Connolly Live!, o combinație de cântece comice și scurte monologuri care prevesteau ce avea să urmeze. La sfârșitul anului 1973, Joseph a produs albumul de succes care l-a lansat pe Connolly în elita spectacolului britanic. Înregistrat într-un spațiu restrâns, la hotelul The Tudor din Airdrie^⁠(d), discul a fost un dublu album intitulat Solo Concert. Lansarea unui dublu album live al unui comediant practic necunoscut (cu excepția unui grup restrâns de fani din Glasgow) a fost o mutare îndrăzneață din partea lui Joseph, însă încrederea sa în talentul lui Connolly s-a dovedit pe deplin justificată. Joseph și echipa sa de promovare, din care făcea parte și agentul de presă Martin Lewis, au promovat albumul până când acesta a ajuns în topurile muzicale la lansarea sa din 1974. Materialul includea una dintre cele mai faimoase schițe comice ale lui Connolly — „The Crucifixion” —, în care acesta compară Cina cea de Taină a lui Hristos cu o noapte de beție în barul Saracen Head din Glasgow. Înregistrarea a fost interzisă de numeroase posturi de radio la acea vreme.

Cizmele-banană ale lui Connolly, create de artistul pop Edmund Smith din Glasgow și devenite o prezență constantă în spectacolele sale din anii '70, sunt expuse astăzi la Muzeul People's Palace din Glasgow.

În 1974, a umplut până la refuz Teatrul Pavilion din orașul său natal. În 1975, rapiditatea și anvergura succesului său i-au adus o invitație la Parkinson, emisiunea-fanion de tip talk-show a postului BBC. Connolly a profitat din plin de această oportunitate și, ignorând obiecțiile managerului său, a spus o glumă deocheată despre un bărbat care și-a ucis soția și a îngropat-o cu fundul în sus, ca să aibă unde să-și parcheze bicicleta. Acest umor deocheat era neobișnuit de direct pentru o emisiune difuzată sâmbătă seara, la o oră de maximă audiență la televiziunea britanică din mijlocul anilor '70, iar apariția lui a avut un impact uriaș. „Când am terminat emisiunea, m-am întors la Glasgow; când treceam prin aeroport, toți oamenii au început să aplaude”. Connolly a legat o strânsă prietenie cu gazda emisiunii, Michael Parkinson^⁠(d), și deține recordul de prezențe în cadrul show-ului, fiind invitat de 15 ori. Referindu-se laacea primă apariție, el a declarat ulterior: „Acea emisiune mi-a schimbat complet viața”. În documentarul Billy Connolly: Erect for 30 Years, Parkinson a menționat că oamenii își amintesc și la trei decenii distanță de poanta cu bicicleta. Întrebat despre acel moment, Connolly a mărturisit: „Da, era incredibil de îndrăzneț pentru acele vremuri. Pe drum spre studio, managerul meu m-a avertizat să nu o spun, dar gluma era excelentă, iar interviul mergea atât de bine încât mi-am zis: 'Aș, dă-o naibii!'. Nu știu de unde aveam atâta curaj pe atunci, dar Michael mi-a dat într-adevăr încredere”. Succesul lui Connolly s-a extins și în alte țări anglofone: Australia, Noua Zeelandă și Canada. Cu toate acestea, accentul său scoțian pronunțat și referințele culturale britanice făceau ca un succes în Statele Unite să pară puțin probabil.

Crescuta sa popularitate i-a adus contacte cu alte celebrități, printre care și muzicianul Elton John. La acea vreme, Elton John încerca să-și ajute artiștii britanici preferați să aibă succes în Statele Unite (lansase deja pe piața americană albume ale veteranului muzicii pop Cliff Richard, prin propria sa casă de discuri, Rocket). El a încercat să-i dea un impuls lui Connolly în America, luându-l în deschiderea concertelor din turneul său american din 1976, însă gestul bine intenționat a fost un eșec. Fanii americani ai lui Elton John nu aveau niciun interes să fie încălziți de un comediant necunoscut — mai ales de un scoțian al cărui accent li se părea de neînțeles. „La Washington, un tip a aruncat cu o pipă și m-a nimerit direct între ochi”, i-a povestit el lui Michael Parkinson doi ani mai târziu. „Nu era publicul meu. M-au făcut să mă simt la fel de binevenit ca o pârț într-un costum spațial”. Poanta a făcut-o pe Angie Dickinson, și ea invitată în emisiune, să izbucnească într-un râs necontrolat.

Popularitatea lui Connolly a continuat să crească în Regatul Unit. În 1975, a semnat cu casa de discuri Polydor Records. A lansat în continuare albume live și a înregistrat mai multe piese umoristice care au avut succes comercial ca discuri single parodice, printre care o parodie după piesa „D.I.V.O.R.C.E.” a lui Tammy Wynette^⁠(d) (pe care a interpretat-o în emisiunea Top of the Pops în decembrie 1975) și una după melodia „In the Navy” a trupei Village People^⁠(d) (intitulată „In the Brownies”).

În 1976, prima piesă de teatru a lui Connolly, An' Me wi' a Bad Leg, Tae, a avut premiera la Irvine^⁠(d) și a fost jucată în turneu la Londra. Acolo, după ce a consumat o cantitate substanțială de cocaină și alcool, s-a prăbușit pe podeaua unui studio de înregistrări. În 1979, Connolly a întâlnit-o pentru prima dată pe Pamela Stephenson, actrița de comedie originară din Noua Zeelandă, cu ocazia unei scurte apariții în emisiunea de scheciuri a BBC Not the Nine O'Clock News, unde ea era una dintre cele patru participante permanente.

Revenit pe scenă, Connolly a pornit în turneul Big Wee Tour prin Marea Britanie, susținând 69 de spectacole în doar 84 de zile. În culise, la Brighton, a întâlnit-o pe Stephenson pentru a doua oară. I s-a confesat, spunându-i că este nefericit și că mariajul său se încheiase. Întors la hotel, unde cei doi au început o relație, se spune că a băut 30 de pahare de brandy. „Atât cât l-am văzut atunci — mai ales în acea cabină — părea un om pe cale să moară”, a spus Stephenson. „Ea extrem de suicidal. Arunca totul la gunoi, încercând cu disperare să nu mai simtă nicio durere. Știi cum ai la unii oameni autodestructivi senzația că încearcă să îngroape ceva? Că încearcă să uite de un lucru sau să-și înece amarul? Pe el îl dopea ceva la un nivel foarte profund. Mi-am spus: 'Dacă îl părăsesc pe omul ăsta, o să moară'”.

Tot în 1979, Connolly a fost invitat de producătorul Martin Lewis să se alăture distribuției spectacolului The Secret Policeman's Ball, al treilea din seria de show-uri caritabile organizate pentru Amnesty International. Connolly a fost primul comediant din această serie care nu provenise din mediul universitar de elită de la Oxbridge^⁠(d), destinat clasei de mijloc, și a profitat din plin de această apariție. Faptul că a urcat pe scenă alături de nume consacrate precum John Cleese și Peter Cook a contribuit la consolidarea reputației sale drept unul dintre cei mai valoroși comedianți din Marea Britanie. Lewis i-a adus pe Connolly, Cleese și Cook împreună și pentru a apărea în reclama TV de promovare a albumului.

Anii '80

În 1981, John Cleese și Martin Lewis l-au invitat pe Connolly să participe la spectacolul Amnesty din acel an, The Secret Policeman's Other Ball. Succesul comercial al versiunii americane a filmului The Secret Policeman's Other Ball (Miramax Films, 1982) l-a adus pe Connolly în atenția unui public american mai larg, atras de film datorită prezenței membrilor grupului Monty Python. Apariția sa pe ecran alături de acești artiști — deja cunoscuți de pasionații de comedie anglofilă — a ajutat la pregătirea terenului pentru revenirea sa pe cont propriu în Statele Unite, opt ani mai târziu.

În drum spre Sfânta Lucia, unde urma să înceapă filmările pentru Water (1985), Connolly a băut excesiv în avion. La sosirea pe insulă, a luat cina cu echipa de producție și cu distribuția filmului, din care făcea parte și Michael Caine.

„Au avut o seară minunată, iar apoi s-au întors cu un autobuz care șerpuia printre stâncile abrupte ce mărgineau un drum prin junglă. În timp ce vehiculul se deplasa în mare viteză, lui Billy i s-a părut o idee grozavă să acopere ochii șoferului cu mâinile. „Te ghidez eu”, a insistat maniacul nostru de control beat criță: „La stânga, la dreapta... mai la dreapta”. Era un joc pe care se pare că îl mai jucase cu șoferul lui din Londra — numai Dumnezeu știe cum de au scăpat cu viață. Michael Caine l-a imobilizat pe Billy fix la timp pentru a împiedica prăbușirea autobuzului într-o râpă din Sfânta Lucia.”

—Fragment din volumul Billy, de Pamela Stephenson (2001)

În 1985, a divorțat de Iris Pressagh, soția sa din ultimii 16 ani (de care se despărțise cu patru ani înainte), obținând custodia copiilor lor, Jamie și Cara. În același an, a susținut spectacolul An Audience with..., înregistrat pe video la South Bank Television Centre în fața unui public format din celebrități, pentru postul ITV. Versiunea integrală, necenzurată, a fost lansată ulterior pe videocasetă. În iulie 1985, Connolly a urcat pe scenă la concertul Live Aid de pe Stadionul Wembley, chiar înaintea lui Elton John, pe care l-a și prezentat publicului.

Anii '90

În 1991, postul HBO a lansat Billy Connolly: Pale Blue Scottish Person, un spectacol de comedie stand-up înregistrat la Teatrul Wilshire Ebell din Los Angeles, California„Billy Connolly: Pale Blue Scottish Person (TV Special 1991)” (în engleză). IMDb. 14 septembrie 1991. Accesat în 31 august 2026. .

Pe 4 iunie 1992, Connolly a susținut în Glasgow concertul aniversar care marca 25 de ani de carieră. Fragmente din spectacol și din pregătirile acestuia au fost prezentate în emisiunea The South Bank Show, difuzată mai târziu în acel an. La începutul lunii ianuarie 1994, Connolly a demarat un turneu de 40 de spectacole, intitulat World Tour of Scotland, difuzat de BBC în a doua jumătate a anului sub forma unei serii în șase părți. Proiectul a fost atât de bine primit încât, în 1995, a realizat pentru BBC seria Billy Connolly's World Tour of Australia. Această producție în opt episoade l-a urmărit pe Connolly străbătând țara pe un Harley-Davidson realizat la comandă. Tot în 1995, Connolly a filmat o emisiune specială BBC, intitulată A Scot in the Arctic, în care a petrecut de unul singur o săptămână la Cercul Polar. În plus, i-a împrumutat vocea lui Ben, tovarășul de navigație al căpitanului John Smith, în filmul de animație Pocahontas, produs de studiourile Disney.

În 1996, a apărut în filmul Muppet Treasure Island în rolul lui Billy Bones. În 1997, a jucat alături de Judi Dench în Mrs Brown, interpretându-l pe John Brown, servitorul scoțian favorit al Reginei Victoria. Pentru această prestație, a fost nominalizat la Premiile BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol principal, la Premiile BAFTA Scotland pentru cel mai bun actor, precum și la Premiile Screen Actors Guild pentru cel mai bun actor în rol secundar.

În 1998, cel mai bun prieten al lui Connolly, Danny Kyle, a încetat din viață. „Era cel mai drag și cel mai vechi prieten al meu”, le-a explicat Connolly spectatorilor din Australia pe albumul de compilație Greatest Hits, lansat în 2001. Kyle a fost cel care l-a ajutat pe Connolly să depășească obiceiul de a tresări ori de câte ori era atins de alți oameni — o rămășiță a abuzurilor suferite în copilărie. „De fiecare dată când se întâmpla asta, Danny izbucnea pur și simplu în hohote de râs”, a povestit Pamela Stephenson. „'Nu-i ceva normal, Billy', încerca Danny să aibă răbdare cu el. 'Trebuie să te relaxezi. Noi așa trăim, mai apropiat, ne place să ne îmbrățișăm, să ne pupăm: suntem altfel. Trebuie să te liniștești, altfel o să fii mereu pe picior de război'”.

A înregistrat o reluare a piesei „Being for the Benefit of Mr. Kite” a trupei The Beatles pentru albumul In My Life al lui George Martin, lansat în 1998. În noiembrie 1998, lui Connolly i-a fost dedicată o emisiune retrospectivă de două ore, intitulată Billy Connolly: Erect for 30 Years, care a inclus omagii din partea unor personalități precum Judi Dench, Sean Connery, Whoopi Goldberg, Robin Williams, Dustin Hoffman și Eddie Izzard.

În 1999, după ce a fondat compania de impresariat Tickety-Boo împreună cu Malcolm Kingsnorth — managerul său de turneu și inginerul de sunet alături de care lucra de 25 de ani —, Connolly a pornit într-un turneu de patru luni în Australia și Noua Zeelandă, susținând 59 de spectacole cu casa închisă. În a doua jumătate a anului, a susținut o serie de 25 de spectacole cu biletele epuizate pe parcursul a cinci săptămâni la Hammersmith Apollo din Londra.

Anii 2000

In 2005, Connolly a apărut în filmul documentar Fuck, susținând că acest cuvânt poate fi înțeles indiferent de limba vorbită sau de țara în care te afli.

În 2000, Connolly a jucat alături de Sharon Stone în filmul Beautiful Joe. În anul următor, a finalizat cea de-a treia serie BBC din proiectul său World Tour, dedicată de această dată Angliei, Irlandei și Țării Galilor, care a debutat la Dublin și s-a încheiat la Plymouth, fiind difuzată pe micile ecrane în anul următor. Tot în 2001 a fost publicată prima biografie scrisă de Stephenson despre soțul ei, intitulată Billy. Deși o mare parte din carte este dedicată imaginii publice a lui Connolly ca persoană VIP, relatarea primilor ani din viață oferă contextul necesar pentru a-i înțelege umorul și viziunea asupra lumii. Un al doilea volum, Bravemouth, a apărut în 2003.

O a patra serie realizată de BBC, World Tour of New Zealand, a fost filmată în 2004 și difuzată în iarna aceluiași an. Tot la vârsta de 62 de ani, Connolly a susținut două concerte caritabile cu casa închisă la New Theatre din Oxford, în memoria lui Malcolm Kingsnorth. A rămas un actor extrem de solicitat, jucând în filme precum White Oleander (2002), The Last Samurai (2003) și Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events (2004). De asemenea, a interpretat o serie de roluri principale, printre care cel al unui avocat care deschide un proces de proporții biblice în The Man Who Sued God (2001) și cel al unui zombi de companie al unui băiețel în Fido (2006).

La sfârșitul anului 2004, Connolly a fost criticat pentru o glumă făcută pe seama ostaticului Kenneth Bigley, chiar după ce doi dintre colegii acestuia fuseseră decapitați. Presa a relatat că le-ar fi spus celor din sală: „Nu-i așa că vă doriți să termine odată cu el?” și „Ce-i cu el și cu soția lui tânără din Asia?”. Bigley a fost ucis de gruparea Jama'at al-Tawhid wal-Jihad câteva zile mai târziu. Connolly a reacționat susținând că vorbele sale au fost „citate într-un mod complet distorsionat” și că „trebuie să fii acolo, într-o sală cu 4 000 de oameni care râd, ca să poți înțelege”.

În 2005, Connolly și Stephenson au anunțat că, după 14 ani petrecuți la Hollywood, se întorc să locuiască în țara natală a actorului. Au cumpărat un iaht de 37 m din banii obținuți din vânzarea casei și au împărțit anul între Malta și domeniul Candacraig House din Strathdon, Aberdeenshire — o reședință cu 12 dormitoare pe care o cumpăraseră în 1998 de la Anita Roddick^⁠(d).

În a doua jumătate a anului, Connolly a ocupat primul loc într-un sondaj neoficial dedicat „celui mai îndrăgit comediant din Marea Britanie”, organizat de Channel Five, depășind artiști precum John Cleese, Ronnie Barker, Dawn French și Peter Cook. În 2006, a dezvăluit că deține o casă pe insula malteză Gozo. El și soția sa au și un apartament în New York, în apropiere de Union Square.

Pe 30 decembrie 2007, Connolly a scăpat teafăr dintr-un accident rutier în care a fost implicată doar mașina sa, produs pe șoseaua A939, în apropiere de Ballater^⁠(d), Aberdeenshire.

Anii 2010

În 2011, Connolly și soția sa locuiau permanent la New York, păstrându-și totodată reședința de la Candacraig. Familia Connolly a decis să vândă proprietatea Candacraig House în septembrie 2013, pentru suma de 2,75 milioane de lire sterline.

În 2012, Connolly i-a împrumutat vocea regelui Fergus în filmul de animație Brave, produs de studiourile Pixar și a cărui acțiune este amplasată în Scoția, jucând alături de alți actori scoțieni precum Kelly Macdonald, Craig Ferguson, Robbie Coltrane, Emma Thompson și Kevin McKidd. De asemenea, Connolly l-a interpretat pe Wilf în Quartet (2012), o comedie dramatică britanică regizată de Dustin Hoffman și bazată pe piesa de teatru omonavă scrisă de Ronald Harwood^⁠(d).

În 2014, a apărut în filmul The Hobbit: The Battle of the Five Armies în rolul lui Dáin II Ironfoot, un mare războinic pitic și vărul lui Thorin II Oakenshield. Peter Jackson a declarat: „Nu ne puteam gândi la un actor mai potrivit pentru a-l juca pe Dáin Ironfoot, cel mai dârz și mai dur dintre pitici, decât Billy Connolly, actorul cunoscut drept «Big Yin». Odată cu venirea lui Billy în acest rol, distribuția filmului The Hobbit este completă. Abia așteptăm să-l vedem pe câmpul de luptă”.

Steve Brown, managerul lui Connolly timp de 32 de ani, a încetat din viață în decembrie 2017, la vârsta de 72 de ani. În 2018, Connolly, stabilit pe atunci în Florida, a organizat prima sa expoziție de artă. Cu acea ocazie, a declarat că nu va mai susține turnee ca actor de comedie.

Anii 2020

Din 2021, el și soția sa locuiesc în Florida. În octombrie 2021, a publicat o autobiografie intitulată Windswept and Interesting.

În mai 2022, Connolly a primit premiul BAFTA Fellow, în semn de recunoaștere pentru cariera sa de cinci decenii.

Viața personală

Connolly este căsătorit din 1989 cu Pamela Stephenson.

Connolly s-a căsătorit cu Iris Pressagh în 1969. Cei doi s-au despărțit în 1981 și au divorțat în 1985. În 1981, a început să locuiască împreună cu Pamela Stephenson, iar pe 20 decembrie 1989 s-au căsătorit în Fiji. „Căsătoria cu Pam nu m-a schimbat, m-a salvat”, a mărturisit el ulterior. „Eram pe cale să mor. Mă aflam pe o pantă descendentă și mă bucuram de fiecare secundă. Nu doar că mă prăpădeam, dar abia așteptam să se întâmple”. Connolly are doi copii din prima căsnicie și trei din cea de-a doua. A devenit bunic în 2001, când fiica sa, Cara, l-a născut pe Walter.

În 1986, Connolly a renunțat la alcool, după ce ani la rând consumase în exces. „Nu-mi lipsește băutura. Asta chiar m-a luat prin surprindere”, a mărturisit Connolly 24 de ani mai târziu. „Mi-e dor de distracție. Mi-e dor de bucuria din toate astea. De nebunia aia fără minte, de căldura dintre oameni, de atmosfera de atunci. Mi-e un dor cumplit de toate astea.” El își amintește de momentele de amnezie pe care le reconstitua de îndată ce își revenea din beție. „Ei bine, [amintirile] nu mai reveneau. Dar când beam, reacționam: «A, gata, mi-am adus aminte».” Connolly descrie aici fenomenul de învățare dependentă de stare. „Era înfricoșător. Îmi aduc aminte că-mi spuneam: «Ai grijă, Billy. Ai mare grijă. Ceva nu e în regulă. Fă ceva».” Referitor la decizia sa de a rămâne sobru: „Dacă Pamela pleacă, rămân singur. Nu mai e nimic altceva. Sunt doar eu și cu ea [băutura]. Așa că alegerea devine extrem de clară”.

Tot în 1986, a vizitat Mozambicul pentru a apărea într-un documentar realizat pentru organizația Comic Relief. A jucat, de asemenea, în primul spectacol cu public al organizației caritabile, atât cu un număr de stand-up comedy, cât și în rolul de „victimă” de bunăvoie în numărul partenerei sale, Pamela Stephenson, care simula tăierea unui bărbat în două jumătăți pentru a crea doi pitici. Connolly a încheiat primul său turneu mondial în 1987, susținând șase reprezentații la Royal Albert Hall din Londra, eveniment înregistrat în materialul video Billy and Albert. În martie 1988, tatăl său a încetat din viață în urma unui accident vascular cerebral, al optulea din viața saref name ="A15"/>ref name ="A23"/>. Mama sa a murit cinci ani mai târziu, în 1993, din cauza unei boli neuronale motorii.

În cartea Billy (precum și într-un interviu acordat online în decembrie 2008), Connolly declară că a fost abuzat sexual de tatăl său între vârstele de 10 și 15 ani. El consideră că acest lucru s-a întâmplat din cauză că Biserica Catolică nu i-a permis tatălui său să divorțeze după ce mama lui a părăsit familia. Din acest motiv, Connolly simte o „neîncredere și o aversiune profunde față de Biserica Catolică și față de orice altă organizație care spală creierele oamenilor”. El s-a declarat ateu.

În septembrie 2013, Connolly a fost supus unei intervenții chirurgicale minore pentru cancer de prostată aflat în stadiu incipient. În același anunț se preciza că urma un tratament pentru primele simptome ale bolii Parkinson. Mai devreme, în cursul anului 2013, Connolly recunoscuse că începuse să-și uitile replicile în timpul spectacolelor. În ianuarie 2019, a dezvăluit că avansarea bolii l-ar putea obliga să se retragă definitiv din activitatea scenică.

În 2018, Connolly s-a mutat la Key West, Florida. El este un susținător al echipei de fotbal Celtic și suferă de deficit de atenție (ADHD).

Legături externe

• Materiale media legate de Billy Connolly la Wikimedia Commons
• Citate legate de Billy Connolly la Wikicitat
• „Billy Connolly” (în engleză). Accesat în 31 august 2026. 
• „Billy Connolly” (în engleză). IMDb. Accesat în 31 august 2026. 
• „Billy Connolly” (în engleză). British Comedy Guide. Accesat în 31 august 2026. 
• „Billy Connolly” (în engleză). Discogs. Accesat în 31 august 2026. 
• „Billy Connolly” (în engleză). YouTube. Accesat în 31 august 2026.